Cum şi de ce a mai pierdut România încă o cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a trecut şi pe la Tribunalul şi Curtea de Apel Timiş

În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 118 din data de 16 februarie 2011, a fost publicată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (Secţia a treia), din 4 octombrie 2010, în Cauza Cenoiu şi alţii împotriva României, prin care Curtea Europeană a condamnat statul român pentru încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie care consacră dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. La originea cauzei se află cererea adresată Curţii de patru reclamanţi, cetăţeni români. Primul reclamant, director al unei societăţi agroindustriale cu capital de stat, a făcut obiectul unei proceduri penale în care a fost acuzat de înşelăciune, fals şi uz de fals. După ce a fost ţinut în arest preventiv timp de un an, în perioada 1991-1992, a fost achitat prin Sentinţa din 22 decembrie 1997 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă prin neapelare. Ulterior, reclamantul a formulat recurs împotriva soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale emise în anii 2000 şi 2001 de către parchetele competente, cu privire la mai multe plângeri penale formulate de acesta în anii 1998 şi 1999 şi îndreptate împotriva unor terţi acuzaţi de uz de fals şi de fals în declaraţii în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva sa. Prin decizia definitivă din data de 7 decembrie 2001, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins ca inadmisibil recursul, constatând că dreptul intern nu prevedea la data respectivă cale de atac judiciară împotriva unei soluţii a parchetului de neîncepere a urmăririi penale. De asemenea, printr-o decizie din data de 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a confirmat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, emisă cu privire la alte plângeri penale ale primului reclamant împotriva unor terţi. Simultan cu procedurile penale împotriva terţilor, primul reclamant a sesizat instanţele interne la data de 25 noiembrie 1998 cu o acţiune îndreptată împotriva statului român (Ministerul Finanţelor) şi a societăţii la care a fost angajat prin care a solicitat daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit în timpul şi după arestarea sa preventivă. Prin Sentinţa din data de 22 ianuarie 1999, confirmată în apel prin decizia din data de 9 septembrie 1999 a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins acţiunea primului reclamant ca inadmisibilă, iar, ulterior, prin decizia din data de 9 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul formulat de primul reclamant şi a casat cauza, cu trimitere spre rejudecare. În luna februarie 2001, dosarul a fost transferat la Tribunalul Timiş în urma unei cereri de strămutare a cauzei formulată de reclamant, care a admis parţial acţiunea primului reclamant şi i-a acordat circa două miliarde lei cu titlu de despăgubiri. Prin decizia din data de 25 martie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile introduse de toate părţile litigiului şi, de asemenea, a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie principală formulate la data de 11 februarie 2002 de ultimele două reclamante, ca fiind formulate tardiv în apel, fără acordul pârâţilor. Printr-o decizie din data de 30 ianuarie 2003, în calitate de instanţa de recurs, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat respingerea ca inadmisibile a cererilor de intervenţie principală ale ultimelor două reclamante şi a casat cu trimitere spre rejudecare restul deciziei. În urma unei noi cereri de strămutare admise, dosarul cauzei a fost transferat la Curtea de Apel Oradea, care în data de 7 aprilie 2004 a acordat primului reclamant cinci miliarde lei pentru prejudiciul moral şi 1.840.274.765 lei pentru prejudiciul material şi 30 milioane lei pentru cheltuielile de judecată. Curtea de Apel a dispus ca societatea pârâtă să facă menţiuni în cartea de muncă, însă a respins cererea primului reclamant de reîncadrare pe fostul său post; de asemenea, aceasta a admis cererea de intervenţie a celei de-a doua reclamante şi a constatat că cererile de intervenţie ale celorlalte reclamante fuseseră respinse printr-o hotărâre definitivă. Prin decizia din data de 2 februarie 2006, pronunţată în recurs,   Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile formulate de toate pârţile din litigiu, confirmând decizia menţionată mai sus. Curtea apreciază că, pentru ultimele trei reclamante, duratele procedurilor în cauză nu sunt nerezonabile, conform jurisprudenţei Curtii, astfel încât acest capăt de cerere este, pentru ultimele 3 reclamante, vădit nefondat şi trebuie respins. În ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, însă Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat, astfel încât cererea sa este admisibilă. Totodată, constată că perioada ce trebuie luată în considerare a început la data de 25 noiembrie 1998 şi s-a încheiat la data de 2 februarie 2006, adică a durat aproximativ 7 ani şi două luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Reiterând jurisprudenţa sa anterioară, C.E.D.O. apreciază că atitudinea părţilor nu poate explica durata totală a procedurii, iar părţii interesate nu i se poate reproşa că a folosit diferite căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile. De altfel, instanţele au admis mai multe dintre cererile sale de strămutare sau de recurs (Simon împotriva Franţei, nr. 66.053/01 § 31, 8 iunie 2004). Se apreciază, aşadar, că nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, privită în ansamblul său, care nu corespunde cerinţei “termenului rezonabil”. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant. Curtea apreciază că primul reclamant a suferit daune morale certe din cauza duratei nerezonabile a procedurii în despăgubiri pentru detenţie ilegală, acordându-i suma de 1.200 euro cu acest titlu şi respingând celelalte cereri ale reclamantului, plus încă 500 euro, reprezentând cheltuieli de judecată.

Related posts

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.