Un profesor dintr-aceia ce citesc din zori in noapte,
Despre ce au scris elevii, bun si rau, cu vieti si fapte,
Ce grijesc cu mana stransa, gradinar de vita veche,
In gradinile luminii, toti lastarii nepereche –
In gradina lui cu poame, si cu flori, si vrej de vie,
Unde si-a-mbaiat copiii, tot in limba lui cea vie,
Pe cand paru-i cum e neaua amurgea de-atatea ganduri,
Tot scriind, isi vedea viata, risipita printre randuri –
Isi vedeau din nou elevii, si colegii cei de limba,
Unii, schimbatori ca norii, altii, care nu se schimba,
Mediocri de elita, sau talente triumfale,
Care i-au intins o viata, inaltarea lor, pe coale …
Ii vedea prea mici, odata, si speriati, prin cate-o banca,
Agatandu-se de stiinta si privirea lui cea franca,
Si din puii de-odinioara, pasari ajungand, departe,
Inchizindu-l in chilia unui colt uitat de carte…
Gradinar de lut si limba, el se apleca pe buchii,
Rotunjindu-si batranetea ce a fost odata muchii,
Noaptea ce venea ca furul, somnul, cat ii era visul,
Il umplea, in loc de tihna, cu cititul si cu scrisul …
Se plantau pe strazi noi nume, de elevi de odinioara,
Busturi si statui ecvestre, el, cu chipul lui de ceara,
Paraclis era in umbra, si catuie in odaie,
Pentru toti nemuritorii, corectati de el, pe foaie…
De cu zori, si pana-n noapte, tot mai viu, grabit de vreme,
In Biserica-i pustie, binecuvanta poeme,
Tot mai singur, cu o mana, tot mai rece, si batrana,
Demiurg cu rang de mentor si profesor de romana…
18 iulie 2013
