Simtiri inghetate

Mi-e sufletul pustiu şi gol… Lăsat-am în urmă tot ce am avut mai drag. Sunt oameni, tineri, adolescenţi, cântări, glume, lacrimi; sunt serile petrecute împreună, nopţile nedormite cu zile greu de înfruntat. Toate mi-au fost şi îmi sunt dragi. Dar toate au ramas o amintire, undeva, departe, candva, s-au întamplat.

Încercarea de a crea ceva a fost zadarnică. Mi-a fost tăiat firul imaginaţiei, încrederea a fost zdruncinată. S-a dus visul cu ale lui realizări.

Am încercat, am dorit….însă n-a fost să fie…

Acum stau în loc, cu mâinile goale. Nu mai am nimic. S-au dus toate. Aş vrea să merg, dar încotro? Am rămas la răscruce de drumuri şi nu e nimeni să mă îndrume.

Au venit atâtea valuri mari şi reci şi au îngheţat simţirile din mine. Durerea m-a amorţit. Doar pe buze, mai mişcă un murmur, câteva cuvinte, pentru oameni prea încet să le poată auzi sau înţelege, însă pentru Dumnezeu e un strigăt care răzbate prin furtuni, vijelii, străbate norii şi se adaposteste la picioarele tronului Său de îndurare:

 “Un semn, o licărire, o vorba, sau măcar o adiere de vânt, Doamne, să ştiu că eşti lângă mine, că nu m-ai părăsit. Condu-mă Tu în lumină.”