Marți, 2 noiembrie a.c., a fost înmormântat colegul, prietenul și Omul de mare valoare, cel care a fost, Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, unde au rostit, cu lacrimi în ochi, câteva cuvinte de adio, preotul-vicar dr. Ionel Popescu, vicepreședintele uniunii Miron Manega și subsemnatul acestor rânduri.
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce,
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne-ndurătoare.
Am citat, parțial, din Odă (în metru antic), poezie semnată de Mihai Eminescu, fiind cel mai profund gând poetic scris în limba română.
De ce am făcut-o? Nu întâmplător. Pentru că Doru Dinu Glăvan, cel care a învățat dureros de timpuriu și pe neașteptate lecția morții, definită în chip și fel în literatură, bunăoară, ca pe „o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată” spunea (William Shakespeare), ori, ca pe „o lebădă, cântând” socotea (Vasile Alecsandri) sau ca pe o „cortină lăsată pe un destin” (Mircea Eliade), el Doru Dinu Glăvan l-a iubit nespus pe Eminescu, l-a divinizat, și nu o dată, în discursurile sale, l-a numit genul tutelar al ziariștilor români. O seamă de manifestări organizate de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, pe care o cârmuia cu dăruire și pricepere, îl avea în centru, sau generic, pe jurnalistul și poetul nostru nepereche.
Preferam ca la această disciplină numită moarte, prietenul și președintele nostru Doru Dinu Glăvan, pe care îl vom plânge mereu, să fi rămas corigent, chiar repetent. El este corigentul sau repetentul m-aș fi bucurat să aud și să fi fost arătat cu degetul de cunoscuți. Nu s-a întâmplat astfel. El, Doru Dinu Glăvan, vroia și de această dată să fie în frunte. Așa cum și-a purtat întreaga-i existență: în presa pentru copii, unde a început să colaboreze încă de la vârsta de 14 ani: în cea de corespondent la periodicul „Sportul popular”, devenit mai apoi „Gazeta sporturilor”; în alte și alte publicații din presa scrisă și în cea de cronicar sportiv la postul național de radio, unde au rămas memorabile transmisiunile de la marile competiții sportive din Europa, Asia ori Australia.
Și tot primul a fost atunci când s-a gândit la necesitatea unui post de radio la Reșița. Și l-a înfăptuit, cu trudă și sudoare, pentru că simplu nu a fost.
Și a mai izbutit să-și împlinească un alt gând, un gând măreț, un fapt nesperat pentru acea vreme, zbătându-se ca nimeni altul, pentru dreptul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România de a deveni uniune de creație și utilitate publică. Apoi, în calitatea pe care a avut-o, de președinte, a înaintat Parlamentului României propunerea de instituire a Zilei Ziaristului Român.
L-am cunoscut. Pot spune că l-am cunoscut destul de bine. Sufletul mi se frânge, la gândul că de-acum suntem nevoiți să vorbim despre Doru Dinu Glăvan la timpul trecut. Pierderea este irecuperabilă.
A fost un om cu principii, a fost un om extraordinar, un coleg și prieten bun, cooperant și plin de inițiativă, un manager desăvârșit, militând mereu pentru dreptul și unirea breslei jurnaliștilor, atât de bulversată astăzi. A iubit gazetăria, a iubit microfonul, a iubit românii și România. A fost un patriot în cel mai nobil sens al cuvântului.
Am avut, împreună, întâlniri, la București ori la Timișoara, era deschis dialogului, de fiecare dată aveam impresia că acest om încorporează, în propria-i ființă, înțelepciunea unui întreg univers. Era plin de idei și un portofoliu de proiecte. Și mai avea o calitate: prietenia. Știa să-și aleagă și să-și iubească prietenii și, deopotrivă, omenia, atât de elocvent versificate în Imnul jurnaliștilor:
„Minunată-i prietenia
Cel mai scump și drag cuvânt
O înțeleg numai aceia
Care-n viață știu a fi
Omenoși cu omenia”.
Drum lin Om bun!
Cale înfloritoare spre stele, prieten drag!
Eternă să-ți rămână amintirea!
Conf. univ., CS II, dr. Ioan David
Președintele Filialei UZPR „Valeriu Braniște” Timiș
