Întâmplarea sau poate că nu, fiindcă am încetat de mult să mai cred în ea, a făcut să-l cunosc pe Bacovia într-o toamnă. O toamnă atipică, aş spune. Adică, tipică, din punctul nostru de vedere, dar nicidecum una bacoviană. O toamnă simplă, în care culorile rămân culori, de nimic rău prevestitoare, în care soarele bătea prin fereastră şi se încăpăţâna să-l contrazică. Parcă.
Şi de atunci, mai şontâc-şontâc, mai grăbit, mai cu vreme, mai deloc, am încercat să văd ce şi cum. Adică ce caută el aici, ce caut eu aici şi mi-am dat seama, într-un târziu, că habar n-am. Doar că el este, doar că eu sunt. Că, într-o bună zi, ne-am întâlnit şi că, de atunci, fie că vrem, fie că nu, vieţile noastre s-au schimbat.
Însă cu Bacovia, trebuie să recunosc, am o relaţie specială. Eu mă străduiesc să-l citesc, ba chiar să-l înţeleg, în vreme ce el, aparent mut, rămâne constant închis în sine. Şi totuşi, ne înţelegem de minune. Adică eu înţeleg ce vreau, iar el pare, uneori, să se deschidă spre mine. Mai mult, pălăvrăgesc mereu cu el, îi mai spun din când în când că îmi place, mai în public, mai pe ascuns, mai cu glas tare, mai în şoaptă, mai în glumă, mai în serios.
Dar, de bună seamă, în cazul de faţă, Bacovia este doar un pretext. O ştim, şi unii şi alţii, la fel de bine. Este un pretext pentru frumos, care poate fi, la urma urmei, orice, de la o floare la un tablou, de la o sculptură la o bucată muzicală, poate fi Bacovia sau altcineva, o carte sau un film, e vorba despre ceva care, odată insinuat în viaţa ta, o schimbă pentru totdeauna. Şi, chiar dacă uneori ai parte de el din plin, chiar dacă, alteori, îl eviţi – voit sau nu – chiar dacă pare el să te evite, odată ce l-ai zărit, odată ce l-ai cunoscut, te însoţeşte, fie că vrei, fie că nu, pretutindeni. Te schimbi, percepţia asupra vieţii, viaţa în sine se schimbă fără să îţi dai seama, iar când o faci, constaţi că eşti acelaşi şi un altul în acelaşi timp. El este un simbol pentru tot ceea ce te schimbă fără să vrei, fără să ştii, pentru tot ceea ce te face să fii, să fii cu adevărat, fără să ştii că eşti.
Nu pot nega, şi nici nu vreau să o fac. Îmi place Bacovia. Îmi place ceea ce reprezintă, îmi place să descopăr că datorită lui cresc, îmi place să cred că sunt un altul de când drumurile ni s-au intersectat.
Şi, fireşte, nu este vorba despre poetul simbolist. Nicidecum. Este vorba despre tot ceea ce mi-a schimbat la timpul potrivit viaţa, despre tot ceea ce m-a făcut să fiu cel ce sunt. Aşa e şi cu frumosul, aşa e şi cu binele, aşa e, la urma urmei, şi cu Bacovia. Ne surprindem reciproc, uneori plăcut, alteori nu, trăim unii cu alţii, unii printre alţii, unii pe lângă alţii, ne lăsăm duşi de val, cu sau fără sens, ne uităm la cele ce sunt şi credem în iluzia lor, lăsăm iluzia să ne pătrundă în vieţi, ne mai schimbăm cu sau fără ştirea noastră, şi aşa ne trece şi timpul, şi trece şi toamna, şi uite cum nu mai ninge. Decembre?