Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Despre emigrare (I)

Despre emigrare (I)

 

Cam aşa (Poveşti despre emigrare) suna titlul unui eseu al lui Jose Sarago, de care mi-am amintit atunci când am ales tema de astăzi. Şi, fiindcă îl mai aveam vag in memorie, l-am recitit şi, recitindu-l, nu pot să nu redau câteva pasaje semnificative, mai exact unul de la  început şi altul dinspre final.

“Să arunce primul piatra cel care n-a avut niciodată pete de emigrare, care să-i mânjească arborele genealogic… (…) dacă tu n-ai emigrat, a emigrat tatăl tau, iar dacă tatăl tău n-a trebuit să plece în altă parte a fost pentru că bunicul tău, înaintea lui, n-a avut încotro şi a trebuit să îsi ia picioarele la spinare în căutarea pâinii pe care pământul lui i-o refuza.”

 În fapt, ca în majoritatea operelor lui, Saramago pledează pentru umanism, punând în chestiune problema portughezilor care, în dorinţa unui trai mai bun, şi-au pus în pericol vieţile, încercând să treacă înot, în plină noapte, râul Bidassoa. Exemple avem şi noi, destule, iar faimosul Canal a fost realizat şi cu cei care îsi încercaseră norocul la Dunăre sau pe la alte graniţe. De asemenea, ştim şi despre greutăţile celor care au reuşit să ajungă dincolo, însa Saramago merge mai departe, oprindu-se la tratamentul pe care portughezii, ajunşi “în aşa-zisa cultă şi civilizată Europa de peste Pirinei”,  sunt gata să îl aplice altor emigranţi: “majoritatea au tăiat punţile care îi legau de acele timpuri sumbre, se ruşinau că au fost neştiutori, săraci, câteodată mizerabili, comportându-se, în fine, ca şi cum o viaţă decentă, pentru ei, ar fi început cu adevărat doar în ziua fericită în care au putut să-şi cumpere prima maşină. Ei sunt cei care vor fi întotdeauna gata să-i trateze cu aceeaşi cruzime şi acelaşi dispreţ pe care emigranţii care traversează Bidassoa astălalt, mai mare şi mai adânc, care se cheamă Mediterana, unde e plin de înecaţi, care sfârşesc ca mâncare pentru peşti, în cazul în care marea şi vantul n-au preferat să-i împingă spre plajă, înainte să apară gardianul care să ia cadavrele.” Fiindcă un lucru este cert şi a funcţionat, din nefericire, dintotdeauna – cel mai eficient torţionar este o fostă victimă, cel mai bun călău este un condamnat la moarte care a fost graţiat pe eşafod, cel mai bun critic (literar) este un romancier / poet ratat etc.

Este vorba, în fine, despre oameni care vor cu orice preţ să iasă dintr-o condiţie şi să intre într-o alta, dar care, odată ajunşi acolo, taie orice legătură cu trecutul, sperând că astfel ei vor fi acceptaţi. Este drama emigrantului in spe, a celui care devine mai francez decât francezul, mai german decât germanul etc. etc., care adoptă nişte reguli mai drastice decât cele pe care i le cere societatea, doar pentru a nu mai fi privit ca acel xeno al Antichităţii. “Cel pe care ieri l-au înjosit, va înjosi astăzi cu mai multă ranchiună. Şi, iată-i, toţi laolaltă, aruncând cu pietre în cei care ajung pe malul de aici al lui Bidassoa, ca şi când ei n-ar fi emigrat niciodată, nici părinţii, nici bunicii, ca şi cum n-ar fi suferit niciodată de foame şi disperare, de angoasă şi de frică.”

Fiindcă un lucru se uită mereu: nimeni nu-şi părăseşte patria, rudele şi familia, riscându-şi în cele mai multe cazuri viaţa, pentru un viitor incert. Atunci când te-ai decis să pleci, ştii că nu mai ai cale de întoarcere şi ştii că s-ar putea să nu mai revezi niciodată nici familia, nici câmpiile natale. După cum îmi spunea un bun prieten, care emigrase în Germania în anii ’70: “Atunci când te-ai decis să pleci, trebuie sa îţi imaginezi că propria ţară ţi-a dat un picior în fund. Altfel nu o să reuşeşti niciodată.”

A emigra astăzi într-o Europă unită este infinit mai uşor, ai şansa întoarcerii. Ştii că nu mai eşti condamnat la o viaţă printre străini. Şi, totuşi, te loveşti, astăzi, la fel de mult ca şi în trecut, în această Europă aşa-zis « civilizată », de mai multă xenofobie ca oricând. Graniţele deschise n-au reuşit încă să deschidă şi mintea, dar mai ales sufletul şi inima oamenilor.

Să ne întoarcem, însă, puţin în trecut şi să luăm drept exemplu germanii din România, mai exact şvabii bănăţeni. După cum bine o ştim, ei au venit în Banat în trei valuri succesive în secolul al XVII-lea, colonizarea extinzându-se însă practic până la 1848. Şi tot la fel de bine o ştim că ei nu şi-au părăsit patria de prea bine, dar ştim că cei ajunşi aici, fie în satele de câmpie, fie în cele de munte, au incercat să îşi păstreze din răsputeri identitatea, integrându-se ca o comunitate întreagă în cadrul unei alte comunităţi, majoritare. De asemenea, satele germane erau eminamente germane, ei neamestecându-se cu românii (Spre exemplu, bunicul meu a fost primul român ajuns într-o familie de germani, respectiv a bunicii, abia la 1940. Însă acesta este unul dintre puţinele exemple de con-glomerat, în majoritatea cazurilor cele două etnii au stat la o distanţă plină de respect şi de înţelegere.) şi, deci, păstrându-şi pe parcursul a trei secole intactă cultura adusă cu ei, însă, din motive mai mult politice decât de altă natură, pierzând contactul cu patria – mamă (un exemplu similar s-a petrecut la începutul colonizării Africii de Sud, când primii buri, respectiv înaintea razboiului cu englezii, s-au stabilit într-un teritoriu în care a) nu s-au amestecat cu autohtonii şi b) şi-au păstrat intacte obiceiurile aduse cu ei  din Olanda), ei s-au distanţat de origine, de obiceiurile lor, care, deşi nealterate, nu mai erau aceleaşi cu ale celor rămaşi în ţară. Şi, tot ca şi în cazul burilor, limba lor, în ciuda faptului că au cultivat-o neîntrerupt, a primit o tentă locală, nu doar prin accent, ci şi prin pătrunderea în ea a unor cuvinte româneşti.

De ce am făcut acest lung excurs? Fiindcă este important să-i inţelegem pe şvabi ca pe o comunitate care a avut norocul de a emigra în masă şi care a reuşit să se impună ca atare în noile teritorii şi care, pe deasupra, a fost capabilă să-şi păstreze în mare limba şi obiceiurile nealterate. Însă atunci când, în anii comunismului, dar chiar şi după 1989, ei au decis să se reîntoarcă în patria de origine, au descoperit două lucruri incredibile: a) nu au fost acceptaţi (în ciuda celor 100 de mărci, pe care îi primeau din partea statului german drept aşa-numiţii bani de bun-venit) ca germani, ci ca români (chiar dacă de etnie, mai degrabă, chiar dacă vorbitori de limba germană) şi b) lor înşişi le-a fost greu să se includă într-o cultură ce nu mai era a lor.

Cu alte cuvinte, în cadrul unui şi aceluiaşi popor (un exemplu similar ar fi cel al românilor din Republica Moldova), respectiv a uneia şi aceleiaşi comunităţi există probleme de adaptare şi de readaptare, de acceptare (în ambele sensuri).

Însă, eu cred că este greşit să judecăm problema astfel. Cred, mai degrabă, că trebuie să vedem până unde îl poate accepta unul pe celălalt, până unde este capabil omul care proclamă iubirea creştină de acceptarea aproapelui, indiferent de naţionalitatea, de etniea, de religia ori de vederile politico-religioase etc. ale acestuia, să vedem unde se opreşte toleranţa şi de unde începe marele teritoriu al intoleranţei. Pentru că a-l accepta pe celălalt nu presupune niciun efort, este doar o chestiune de dragoste.

Şi, daca tot am inceput cu Saramago, îi voi da şi dreptul la încheiere: “Adevărat, adevărat vă spun, există unele moduri de a fi fericit pur şi simplu odioase.”

Comentarii (1)

  • Manuel

    Foarte interesanta povestea portughezilor.
    Tu privesti totul din punctul de vedere al emigrantului si predici toleranta. Dar te-ai intrebat vreodata cum se vede din punctul de vedere al celui care vede imigrantii venind tot mai multi, si tot mai multi, schimband fata locului unde stramosii tai stau de sute de ani, schimband traditiile si cerand drepturi egale cu cel care a ingropat multi stramosi in cimitirul de la marginea satului.
    Cum se simte sateanul, care isi face griji de copii lui, pentru ca seara au inceput sa faca scandal tot mai des un grup de oameni, noi mutati?
    Cum se simte americanul care in tara lui nu se poate intelege cu femeia de servici sau cu taximetristul daca nu stie spaniola sau chineza?
    Cum te-ai simti tu, daca o mana de spanioli ar cere ca de cateva ori pe an sa se tina o corrida pe stadionul Dan Paltinisan? Sau chiar sa se dea drumul la tauri o data pe an pe strazile Timisorii, ca doar asta e traditie la ei, si ei vor sa pastreze aceste traditii?
    Cum te-ai simti tu, daca grupul de etnie turca ar sacrfica de Sărbătoarea sacrficiului, boi in Piata Victoria, pentru ca asa e traditia in Islam?

    Eu nu zic ca emigrarea si pastrarea traditilor e un lucru rau sau invechit, dar in zilele noastre nu mai suntem asa de rupti unul de altul ca pe vremuri, cand sa te casatoresti cu o fata din satul vecin era deja o blasfemie, dar e nevoie si de putin interes spre integrare, parerea mea este ca trebuie sa arati interes ca vrei sa stai in tara in care ai imigrat.

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus