Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Despre emigrare (II)

Despre emigrare (II)

 

Multa vreme am meditat asupra termenului de căpşunar, care este, în accepţia curentă şi evident in chip cu totul si cu totul eronat, un termen depreciativ. Însă ce este interesant în acest caz e că, pentru prima dată, cei care îşi părăsesc patria sunt priviţi în doua feluri: căpşunari şi toţi ceilalţi la un loc. În afara faptului că un asemenea fel de gândire denotă o intolerantă maximă cu totul şi cu totul inacceptabilă, care provine, la urma urmei, dintr-o frustrare adâncă (asupra acestei idei voi reveni), trebuie sa ne intrebăm a) care sunt motivele emigrării şi b) dacă putem împărţi emigranţii în mai multe categorii sau nu.

În ce priveşte motivele, le-am enunţat deja în prima parte. Este vorba de dorinţa de mai bine a individului sau a unui grup, indiferent care ar fi motivele: politice, financiare, de crez, culturale etc. etc. Dacă pornim de la aceasta premisă, este mai mult decat evident că a crea categorii este superfluu. Fiindcă primează binele, nu subcategoriile care, oricum, de cele mai multe ori se întrepătrund.

Totuşi, ar exista, poate, o excepţie: individul care fuge dintr-o dictatură, respectiv cel care pleacă cu acte mai mult sau mai putin legale în libertate. Sigur, adaptarea este în ambele cazuri la fel de dificilă, dar aici este vorba despre premise, un punct de vedere pe care, în general, literatura de specialitate îl neglijează, fiindcă această “literatură de specialitate” priveşte mereu emigrarea din perspectiva imigrarii – adică: avem atâţi şi atâţi emigranţi, ce facem cu ei? Foarte rar se pune accentul pe premise.

Mai mult, subcategoriile devin categorii, astfel încât se ajunge la formulări nefericite, care lasă impresia (de altminteri rasistă!) că un emigrant “politic” ar fi mai presus decât unul “economic”. Mai întâi, după cum spuneam, domeniile se întrepătrund drastic, astfel încât motivele politice au mai întotdeauna la bază şi motive economice – desigur nemărturistie. Pentru că în nicio ţară din lume, cel puţin în actualele forme de guvernare, nu există niciun hiatus între economie şi politică. Dar, evident, “sună” mai nobil: “Vreau libertate!” decât “Vreau bani / pâine etc.” Iar răspunsul va fi mereu unul adecvat: “Îţi dăm libertate!”, dar “Nu-ţi dăm bani / pâine, du-te-n ţara ta!”.

Fiindcă libertatea nu costă şi nu o plăteşte individul din impozitele lui.

Pentru a ajunge la o primă concluzie, putem spune că, deşi nu există nicio diferenţă între motivaţiile plecării, ea se creeaza artificial, pe de-o parte din teama de a nu fi primit, respectiv acceptat, pe de alta, de teama de a nu plăti mai multe taxe şi impozite, adică de a suporta o scădere a nivelului de trai, din cauza celor pe care eşti obligat să îi accepţi.

Iar orice diferenţă de acest fel, creată artificial sau nu, este o prejudecată. Şi prejudecăţile sunt cel mai adânc înrădăcinate în mentalul unui popor, încât nu pot fi schimbate decât (eventual) în secole.

Însă, la o analiză profundă,  mai descoperim ceva. Că nu doar motivaţia plecării este în toate cazurile identică, ci şi aşteptările emigrantului sunt mereu aceleaşi: găsirea unui loc de muncă (mai mult sau mai puţin sigur), a unui adăpost şi, în esenţă, posibilitatea unei subzistenţe. Şi în acest caz, diferenţa dintre emigrantul politic şi cel economic dispare subit. Nu cred că există vreunul care să spună: “Am plecat din motive politice, vreau să mă acceptaţi ca atare, aşa încât n-am nevoie de loc de muncă etc. etc.”, căci toti au aceleaşi nevoi şi, prin urmare, aceleaşi aspiraţii..

Odată  stabilit acest lucru, se poate merge mai departe. Pentru că, dintr-odată, constatăm nedreptatea care li se face celor plecaţi, dacă vreţi, la cules de căpşuni.

Ei, aşa-zişii căpşunari  sunt văzuti  cu un ochi plin de condescendenţă, de ironie şi de răutate, atât de către cei rămaşi în ţară, cât şi de către ceilalţi emigranţi. De fapt, un lucru pe care uneori, dar mult prea rar, îl mai auzi din medii este acela că ei sunt unul dintre motoarele economiei noastre atât de avariate. Ei sunt cei care, plecând din sate fără de perspectivă, îşi pun în joc sănătatea, familia, siguranţa pentru un viitor incert, dar cu speranţa de mai bine în suflet. Ei sunt cei care pleacă din sate inundate, din sate în care apele le distrug casele an de an, din sate în care subvenţiile guvernamentale nu ajung, ei sunt cei care, atunci când vor să vină în oraşele ţării lor, sunt respinşi, cei cărora conaţionalii nu le dau niciun post, nici măcar unul de paznic. Ei sunt cei care pleacă din propria patrie, obligaţi de o ţară în semi-ruină materială, dar mai ales morală, de o ţară care nu le mai oferă nimic, dar care, atunci când îşi pun totul în joc, nu face decât să îi umilească şi mai mult.

Şi, aşa cum spuneam, această atitudine de absolută intoleranţă nu este specifică doar celor rămaşi în ţară. Ea este de regăsit şi la cei plecaţi de ani şi ani, la cei care se laudă cu marile lor motive morale, culturale, politice şi religioase, dar care nu recunosc că au plecat, la rândul lor, să muncească pentru o viaţă mai bună.

Şi pentru că ei se inchid în caste de ei numite, din care nu iese nicio rază de lumină, ci doar întunericul intoleranţei, vreau să le amintesc că, indiferent dacă lucrezi la un post de radio, la vreun ziar, instituţie culturală ori pe câmp, tot muncă se cheamă. Încă – şi e bine aşa!- nu s-a inventat un alt cuvânt. Dar e ceva ce au uitat: că nu este nicio ruşine să munceşti, din contră, munca înnobilează, ne-o spun şi Evangheliile, dar asta ei n-o mai ştiu.

Fireşte, sunt de acord, există în rândurile celor plecaţi şi oameni care nu lucrează, care căpuşează sistemul social al ţării în care au ajuns, care fură, cerşesc etc. Doar că: a) ei nu provin dintr-un anumit mediu social (orice afirmaţie în acest sens este rasistă!), b) orice ţară exportă bune şi rele, toată lumea se plânge, de pildă, de industria fast-food, dar asta nu înseamnă că imporţi selectiv o cultură, aşa cum nu poţi cumpăra, de altminteri, un kilogram de cireşe, fără ca una-două să nu fie stricate şi c) la urma urmei, vorbim într-acest caz de nişte exemple particulare, de excepţii, ne cramponăm de nişte vreascuri uscate, care ne deranjează tare-tare, de care însă nu suntem capabili să vedem pădurea ce creşte viguroasă îndărătul lor.

Cu alte cuvinte, nici motivele plecării, nici aşteptările nu diferă. Ceea ce diferă este lipsa de toleranţa a unuia faţă de celălalt, a omului în sine. Iar toleranţa, ca şi libertatea, nu costă nimic. Ce-ar fi dacă am fi mai darnici cu lucrurile astea atât de simple, dar profund umane şi, repet, gratuite?


Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus