Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Despre masura si jumatatea ei

Despre masura si jumatatea ei

 

Lumea apelează la zicători şi la proverbe din diverse motive. Unii, fiindcă nu au nici vremea, nici disponibilitatea de a gândi ei înşişi lucrurile, alţii, mai grav, fiindcă au încredere în aşa-zisele vorbe de duh din bătrâni. Lucru cât se poate de greşit.

A avea încredere în conţinutul de adevăr al unui proverb aşa-zis din bătrâni este ca şi cum ai crede că Moş Crăciun este un simbol al creştinismului. Paradoxal sau nu, niciun proverb nu este atât de vechi precum pare şi, chiar dacă ar fi, tot nu ar schimba cu nimic situaţia.

Mai mult, valoarea unei zicale nu constă defel în a) gradul ei de vechime, nici în b) vârsta persoanei emitente, nici în c) notorietatea persoanei respective, cu atât mai puţin în d) autorul necunoscut al ei şi nicidecum în e) caracterul ei aparent general valabil.

De altfel, curios este şi modul în care o persoană alege proverbul „potrivit”: el este întotdeauna raportat la situaţia dată. Curios însă că aproape orice zicală are şi un revers, care pare să provină şi el din vremuri imemoriale, dar care, fiindcă nu se potriveşte, este ignorat cu desăvârşire.

Cu alte cuvinte, ne aflăm în faţa unei duble imposturi: este ales un proverb care, prin aparenta lui vechime, ar da greutatea dorită unor vorbe insipid de banale, pe de altă parte, se trece sub tăcere contrariul acestuia. De parcă adevărul ar fi unul singur, implacabil şi de netăgăduit. – Doar că micile noastre adevăruri sunt relative.

Cert este că a te folosi de un proverb este un mijloc de a influenţa judecata altuia, printr-o raportare la o instanţă superioară, terţă, a cărei valoare este incontestabilă.

Numai că lucrurile sunt departe de a sta aşa.

Nu trebuie să luăm de bun niciun proverb, dacă nu ne inspiră încredere, la fel cum nu cumpărăm pâine mucegăită de la buticul din colţ, la fel cum nu cumpărăm carne alterată, la fel cum nu credem multe alte lucruri pe care bunul simţ, raţiunea sau orice altă experienţă empirică ne îndeamnă să credem contrariul. Pentru că suntem nişte animale cărora li s-a încredinţat raţiunea, ar fi păcat să nu facem uz de ea. Cum ar fi la fel de păcat să nu înţelegem nimic din Renaştere.

Însă nu despre maxime şi proverbe vroiam să vorbesc astăzi. Ci, pur şi simplu, despre măsură. Despre ceea ce unii cred că este peste măsură, însă alţii consideră că este doar o jumătate de măsură, a unor oameni care nu au măsură sau care se întrec cu măsura, fiindcă, la urma urmei, există în toate o măsură.

Ce mă deranjează în toată această filozofare asupra măsurii „corecte” este, ca în atâtea alte cazuri când este vorba despre vreo zicală, că nu există un sistem de referinţe clar. Anume: de unde ştim când am întrecut măsura şi când nu, de unde ştim când suntem peste măsură sau care este măsura adevărată?

Adevărul este că nu ştim: nu există decât o măsură a subiectivului, a celui care emite acest lucru: de pildă, mie poate să mi se pară că X a întrecut măsura, în vreme ce acelaşi X consideră că umblă cu jumătăţi de măsură. În acest caz, măsura este limita, este mijlocul, este acceptabilitatea, este apa călduţă pe care nu vrem să o găsim nici rece, nici caldă. Astfel, măsura nu apare decât în urma unei interacţiuni directe a doi sau mai mulţi indivizi.

Doar că lucrurile sunt mai complicate decât atât. Toate proverbele legate de măsură sunt restrictive, excepţie făcând cel cu jumătatea de măsură, dar care, într-un anume fel, este şi el aidoma. Jumătatea de măsură reprezentând în acest caz limita. Lucru uşor derutant. De ce anume ar vrea colectivul (prin aceasta înţelegând pluralitatea autorilor acestor zicale, dar şi toţi cei care le utilizează – şi, cred, nu există om, care să nu fi pronunţat măcar o dată în viaţă fiecare dintre maximele de mai sus) să impună individualului o restricţie?

Pentru că este vorba de tendinţa de egalizare, de teama omului faţă de orice iese în evidenţă. Este vorba despre o teamă ancestrală legată de a fi diferit. Absolut toate tentativele umane colective converg în acest punct: egalizarea (şi nu egalitatea!!!!). Nu există un grup care să conţină, de pildă, zece oameni care se îmbracă în costum, iar al unsprezecelea să fie acceptat şi în costum de baie. (Desigur, există excepţii, iar ele sunt lăudabile, dar prea puţine şi nereprezentative la nivel de omenire.) Iar această tendinţă nu este una strict umană. O au şi animalele, care, după câte ne spune ştiinţa de azi, nu au raţiune. Dar şi ele se tem de ceea ce diferă. Şi, la fel ca şi oamenii, reacţionează. Violent.

Cu alte cuvinte, atunci când ţi se cere o anume măsură, nu se are defel în vedere o limitare, ci intrarea într-un tipar bine stabilit. A fi temperat nu are niciun alt scop decât a-l face pe ins conform. Conform unor opinii colective, bune sau rele, mai vechi sau mai noi, unor legi, unor şabloane. În care, odată intrat, va fi privit şi acceptat ca un bun membru al comunităţii.

Însă, fiindcă tot am pomenit de Renaştere – să nu uităm că singura măsură este omul. Restul este ipocrizia unei turme, dintre care oile negre sunt primele pe masa de Paşte.

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus