Există o serie de maxime încetăţenite ca adevăruri universal-valabile, pe care le primeşti servite, când nici nu te aştepţi, drept înţelepciuni ancestrale, pe care doar un ins lipsit de cel mai elementar bun simţ ar fi capabil să le contrazică.
Atunci când cineva îndrăzneşte să spună cam ce gândeşte, de pildă că se plictiseşte, i se răspunde ba tăios, ba arogant, ba cu multă, chiar foarte multă condescendenţă, ba cu milă, ba cu un anumit ton de mustrare în glas că „un om inteligent nu se plictiseşte”.
Însă, în afara faptului că, de când am apărut pe lume, tot auzim, la un mai mare sau mai mic interval, această platitudine, în afara faptului că cel care o rosteşte se consideră cel puţin egalul lui Aristotel sau Platon, ea nu conţine nicio fărâmă de adevăr. Este vorba despre o afirmaţie aparent de duh, dar care, la o analiză atentă, demonstrează că este contrariul.
Mai întâi se naşte o întrebare, pe cât de justificată, pe atât de logică: ce are, în realitate, plictisul cu inteligenţa? Asta, fiindcă tot i-am pomenit mai devreme, ar însemna că Platon sau Aristotel nu s-au plictisit niciodată, altminteri ar fi, în opinia majorităţii, proşti. Întrucât putem porni de la premisa că nici unul, nici celălalt nu au fost proşti şi că ambii s-au mai şi plictisit câteodată în vieţile lor, se poate spune că duhul cam lipseşte din vorba asta.
Însă nu lipsa de veridicitate ar trebui analizată în acest caz, căci ea este evidentă, ci, mai degrabă, ar trebui să ne intereseze cum s-a ajuns la ea. Cel mai la îndemână răspuns – exceptându-l pe cel mai simplu, respectiv că ar fi o răutate gratuită, ba chiar o intenţie de a jigni capacităţile intelectuale ale interlocutorului – este confundarea, evident eronată, a două stări: aceea de plictis cu aceea de lipsă de ocupaţie. Fiindcă nu inteligenţa îndepărtează plictisul, ci ocupaţia. Un om inteligent se poate plictisi foarte bine, în vreme ce unul ocupat nu are timpul necesar plictisului.
De pildă: să presupunem că stau la o terasă în oraş, ferit de căldura insuportabilă a verii, cu o băutură rece în faţă şi aştept să vină persoana cu care trebuia să mă întâlnesc, dar care, după cum îi este obiceiul, întârzie. Ce se petrece în acest caz? Stau şi mă plictisesc. Nu ştiu care om nu s-ar plictisi într-o asemenea situaţie. Pentru că, fie stai şi te plictiseşti şi aştepţi să treacă timpul, fie găseşte o ocupaţie. Dar atunci nu înseamnă defel că este prost sau, dimpotrivă, că este inteligent, ci pur si simplu că este ocupat. Ceea ce este cu totul altceva. Să revenim la exemplul anterior, în care stăteam plictisindu-mă la răcoare, într-o zi toridă de vară, în care gheaţa din pahar se topeşte mai repede în realitate decât o pot eu scrie. Şi, fiindcă mă plictisesc, decid să îmi umplu timpul şi să scriu rândurile acestea, respectiv să ies din plictis printr-o teorie a plictisului. Însă lucrul acesta nu mă face nici mai inteligent, nici mai prost, mă ţine doar ocupat până vine respectiva persoană.
Cu alte cuvinte, nu există nicio legatură între inteligenţă şi plictis. Mai mult, prin analogie se poate crea o altă zicală care să sune cam aşa: „un om prost se plictiseşte mereu”, ceea ce sună la fel de bine ca şi contrarul ei, dar nu are niciun conţinut de adevăr.
Să revenim la exemplul de mai înainte şi să extindem teoria asupra oricărei fiinţe. Deci: în timp ce scriu acestea, observ câinele de la masa de lângă mine, care, cu o figură posacă, pare să se plictisească de moarte alături de stăpân. Dar, cum nu putem şti dacă acest câine este prost sau inteligent (fiindcă nu îl cunoaştem îndeajuns), singurul lucru pe care îl putem observa e starea de profund plictis în care se află. Atunci, însă, când un biciclist trece pe lângă el, începe să latre. Cu alte cuvinte, atunci când are o ocupaţie (care să se potrivească cu atribuţiile sale de câine), el iese din starea iniţială şi, brusc, nu se mai plictiseşte.
Exemplu pe care îl voi urma şi eu, fiindcă tocmai a sosit persoana în cauză.
