Dacă e să luăm o piatră în mână şi o privim, fiecare dintre noi poate vedea altceva în ea. Un copil o va lua ca pe un obiect de joacă, un vânător, ca pe o ustensilă de vânătoare, un poliţist, ca pe o posibilă armă a unei posibile crime, un geolog, ca pe un obiect de studiu, un arhitect, ca pe o componentă a unei clădiri, un pompier, ca pe o sursă non-inflamabilă, un muzeograf, ca pe un obiect de artă, un pictor, ca pe o suprafaţă, pe care să-şi exprime capacitatea artistică etc.
Însă piatra e o simplă piatră, în sine, nu este nimic din toate acestea de mai sus. Felul în care fiecare dintre noi percepe un obiect sau altul nu ţine de însuşirea ori de caracterul obiectului, ci, pur şi simplu, de firea noastră. Noi proiectăm ceea vrem să vedem sau, mai bine spus, ceea ce suntem în acel obiect.
Tot astfel percepem şi o operă de artă, indiferent dacă este o pictură, o compoziţie muzicală, o sculptură, un film, o fotgrafie etc. De pildă, fiecare dintre noi poate asculta o melodie în chip propriu: o persoană cu înclinări suicidale o va găsi deprimantă, o persoană superficială o va asculta fără să reţină nimic, o persoană profundă o va găsi filozofică, un artist se va inspira din ea etc. etc.
Cam aşa s-a întâmplat şi cu „Poziţia copilului”, un film care a cucerit de curând Berlinul. Şi anume, interesantă este reacţia presei. Voi începe cu a noastră. Cum era de aşteptat şi, în special, de dorit, ziarele noastre s-au bucurat de câştigarea „Ursului de Aur”. Mai mult, majoritatea dintre ele, vorbesc despre elogiile aduse de presa internaţională filmului nostru, din care citează mai mult sau mai puţin pe larg.
Curios fiind cum stau într-adevăr lucrurile, m-am apucat de citit, conştiincios, ziarele. Aşa se face că am început cu cele trei surse citate de toate articolele scrise prin presa românească: „Hollywood Reporter”, „Reuters” şi „BBC” – de parcă altele n-ar mai exista. Sigur că „Hollywood Reporter” ar trebui să aibă mai multe în comun cu filmele de la Hollywood sau cu Oscarul (decât cu Berlinala), sigur că „Reuters” a avut cândva sediul central la Londra, dar, de când a fost cumpărată de un concern canadian, s-a mutat la New York, doar „BBC”-ul rămânând nu pe continent, ci în Europa.
Pornind de la ideea că un film european, premiat în Berlin, va fi pe larg discutat de către europeni, am început prin a examina punctul de vedere al „BBC”-ului. Un titlu neutru ascunde un comentariu de aproximativ 100 de cuvinte. Evident, accentul cade pe partea de corupţie, pe care filmul o demască. Însă atât. Nici urmă de elogiu entuziast, nici urmă de analiză cât de cât pertinentă.
În mod surprinzător, atât „Hollywood Reporter”, cât şi „Reuters” dedică un spaţiu mai întins filmului câştigător, comentându-l mai pe larg şi scoţând în evidenţă nu doar acţiunea filmului, ci şi jocul actorilor. În ambele cazuri, putem vorbi despre o apreciere pertinentă şi obiectivă.
Însă, mi-am spus, să vedem ce spune şi presa noastră, atât de europeană. În Italia, în „L’Unita”, de pildă, dăm de acelaşi punct de vedere neutru, dar care priveşte filmul din mai multe perspective. În Franţa şi în Germania, însă, lucrurile stau altfel.
„Le Courier International”, membru al trustului de presă „Le Monde”, aduce, prin titlul articolulului dedicat Berlinalei, un elogiu cinematografiei româneşti. Doar că, spre surprinderea mea, articolul este format din redarea unor opinii„entuziaste” ale presei româneşti.
Cel mai bizar este, însă, punctul de vedere al unuia dintre cele mai mari săptămânale germane, anume „Die Zeit”, adică al unui ziar din ţara organizatoare: „Berlinala 2013. Se premiază realitatea. Corupţia în România, sărăcia care periclitează viaţa unei familii de romi: cele mai sugestive filme ale acestei Berlinale se evidenţiază prin apropierea lor de realitate.”
Doar că cine citeşte tilul de mai sus are două mari surprize: prima, că niciunde în articol nu se vorbeşte, în afara unei singure propoziţii nesemnificative, care anunţă efectiv titlul filmului câştigător, de filmul în sine. Sunt prezentate filme din Kazahstan şi din multe alte ţări, dar despre filmul în sine jurnalistul german se încăpăţânează să nu scrie un cuvânt. A doua surpriză este aceea că, astfel cum este formulat, titlul lasă să se înţeleagă că, în afara corupţiei, în România sunt familii de romi, care stau să dispară din cauza sărăciei. Acelaşi jurnalist german uită să specifice că este vorba despre o familie de romi bosnieci, respectiv de un rom care îşi joacă propriul rol, într-o ecranizare a propriei vieţi.
Din toate acestea se impun cel puţin două concluzii. Mai întâi, ne dumirim încă o dată că felul de a privi lucrurile sunt de la ins la ins diferite. Cea de-a doua ar fi mai mult o întrebare. Anume, dacă, nici măcar atunci când eşti gazdă şi când o regulă a unui minim bun simţ îţi cere să ai un comportament adevcvat, nu reuşeşti să îţi cinsteşti musafirii, cum te comporţi atunci când, după două săptămâni de artă, te întorci la politică?
Dar toate acestea sunt chestiuni subsidiare, care nu trebuie să umbrească realitatea. Şi ea arată astfel: cert este că există un film românesc, cu titlul „Poziţia copilului”, care, în urma examinării a sute de filme, câte au participat la cea de-a 63-a ediţie, a fost declarat de către un juriu mai mult decât competent, drept câştigător. Tot restul este legendă.
