Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Despre romani si despre fericire

Despre romani si despre fericire

În urmă cu ceva vreme era o emisiune tv în mare vogă – „Am întâlnit şi români fericiţi”. Multă vreme am fost urmărit de acest titlu, poate mai mult inconştient decât conştient, dar cert este că niciodată nu mă izbisem de oximoronul pe care îl presupune. Adică sintagma „român fericit”, fiindcă, dacă e să înţelegem bine mesajul, prin adverbul „şi” românul ar trebui să fie complet nefericit, să fie urmărit pas cu pas de nenoroc şi de cele mai sumbre nenorociri [sic!].

Dacă însă ne gândim la plăcerea cu care românul se plânge ori de câte ori are ocazia, la starea jalnică (pe care, în majoritatea lor, oamenii nu se sfiesc să o prezinte şi mai jalnică) în care se află, ai zice că, într-adevăr, nu suntem o naţie cu un grad mare de fericire.

Mereu nemulţumiţi, mereu puşi pe harţă, mereu plini de insatisfacţii, fără ca ceva să fie aşa cum trebuie să fie, românul pare să fi uitat că, în fapt, fericirea şi-o mai face şi omul, că, pentru a fi fericit, trebuie să vrei să fii fericit, să fii deschis pentru aceasta. Altminteri, vei avea mereu impresia că eşti cel mai oropsit om de pe planetă.

Însă românul nu este doar nefericit prin sine. El este şi un maestru în comparaţii. Înainte de toate se uită la ale sale, apoi în jur. Nici nu se apucă de treabă, nici nu stă să se gândească cum să apuce lucrul cel mai bine, că el va şi constata: eu nu am ce au ceilalţi, ergo nici n-are rost să mă apuc. Unii cad în depresie, alţii încearcă să ajungă la ce nu au ei, dar au alţii, prin diverse mijloace, unele legale, altele mai puţin, alţii refuză de la început orice şi cu toţii sunt nefericiţi. Pentru că, dintr-o dată, ei constată că, indiferent de domeniu, ei sunt mai prejos decât ceilalţi şi că, în consecinţă, soarta le-a fost potrivnică. Să lucreze, să se şcolească şi peste vreo trei generaţii să ajungă acolo unde sunt celelalte naţiuni, nu prea le trece prin cap. Doar nu o să aşteptăm noi să se întâmple aşa ceva.

Cam atât despre mai mult sau mai puţin celebrul sentiment de popor neînţeles.

Interesant este că, în ciuda a tot şi toate, în ciuda acestor tare înnăscute, de care m-aş mira să scăpăm (mă refer acum, evident, la întreaga naţiune) vreodată, am întâlnit, realmente şi români fericiţi. Chiar dacă perpetuez un oximoron în care, personal, refuz să cred, recunosc că, uneori, mergând pe stradă, vezi oameni, simpli, ca mine şi ca tine, care nu au întipărită pe chip acea grimasă specifică celui înăcrit de viaţă, care, ajuns pe prăpastia nefericirii, pare să fie gata să se prăbuşească în golul de după. Şi, poate că sunt mai mulţi dintr-aceştia…

Însă, din când în când, mai vezi şi feţe care radiază de fericire, chiar dacă tocmai au fost împroşcaţi de o maşină, mai mult sau mai puţin luxoasă, pe când ei mergeau liniştiţi pe trotuar, chiar dacă au fost înşelaţi, chiar dacă au fost furaţi, chiar dacă au fost batjocoriţi, chiar dacă au ajuns într-un punct de unde pare că nu ar mai exista cale de întoarcere. Şi chiar dacă, în imensul lor dispreţ, unii i-ar considera proşti, ei nu se vor lăsa scoşi din starea lor de fericire. Fiindcă ei sunt cei ce poartă secretul în sine, fiindcă ei sunt capabili de dragoste, de a dărui, în adevăratul sens al cuvântului, chiar şi – sau mai ales – atunci când toţi ceilalţi vor numai să ia.

Fericirea pe care toată lumea o caută nu stă niciodată în afara noastră şi nici nu este ba prezentă, ba absentă, în funcţie de evenimentele exterioare nouă.

Ea este mereu în noi şi uneori ne apropiem, alteori ne depărtăm mai mult de ea. Ea este acolo unde nimeni nu o caută şi poate fi alături de cineva o viaţă întreagă, la fel de bine cum îl poate şi ocoli. Nu căutarea ei şi nici lipsa sau prezenţa ei sunt de vină, ci dorinţa noastră de a fi, de a avea şi de a trăi precum ceilalţi, este cea care ne face să nu mai fim noi înşine şi, în consecinţă, să nu ne mai găsim vreodată echilibrul interior cel dătător de fericire, ci, încercând să trăim vieţile altora, am vrea ca fericirile lor să fie şi ale noastre.

Da, există şi români fericiţi, dar noi nu îi vedem, fiindcă suntem în marea noastră majoritate prea orbi şi prea obtuzi la tot ceea ce depăşeşte starea de nefericire.

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus