Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Despre valoare, despre proverbe si despre valoarea lor

Despre valoare, despre proverbe si despre valoarea lor

 

De fapt, cuvântul valoare face parte din categoria vorbelor lipsite de un sens propriu. Fiindcă nu există valoare în sine. Valoarea, dacă ar fi să ne luăm după DEX, este o „însuşire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea; suma calităţilor care dau preţ unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc.“ Problema este, însă, că toate aceste calităţi despe care se vorbeşte în definiţia de mai sus nu pot fi atribuite unei persoane, decât de cel puţin o a doua persoană.

De pildă, să ne imaginăm o pajişte, însorită sau nu, la câmpie sau la munte, într-o zi ploioasă sau nu, la al cărei capăt se află un pârâu sau nu, începe sau nu o pădure, în fine, o pajişte oarecare, însă pe care se află, să zicem, un bulgăre de lut şi un altul de aur.

Interesant este că, indiferent de pajişte, cei doi bulgări nu au valoare decât atunci când apare un om care să-i deosebească. Aşa se face că ne aflăm în faţa mai multor posibilităţi. Prima ar fi, în concordanţă cu aşteptările noastre, ca omul să ridice bulgărele de aur şi să-l ia cu sine, în vreme ce pe cel de lut îl va lăsa locului. Dacă însă omul respectiv nu este instruit să recunoască aurul în stare naturală, va lăsa, probabil ambii bulgări acolo şi va merge mai departe. Dacă, să presupunem, ar trăi într-o societate în care aurul este lipsit de valoare, dar casele se construiesc din lut, l-ar ridica pe cel de lut etc.

Mai mult, să ne imaginăm un tablou într-un muzeu. Poate fi orice tablou din lume, dacă nu trece nimeni prin faţa lui, el nu va transmite nimic. Fireşte că, în acest caz, valoarea tabloului se modifică şi în funcţie de privitor, de pregătirea acestuia, de preferinţele lui etc.

Aşadar, valoare în sine nu există. Doar prin comparaţie cu altcineva / altceva şi în strânsă legătură cu privitorul. În consecinţă, definiţia ar putea fi îndreptată, valoarea nefiind „suma calităţilor care dau preţ unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc.”, ci suma calităţilor pe care un om sau întreaga societate nu le dă, ci le atribuie unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc.

Dacă lucrurile stau cu adevărat astfel, se naşte o nouă problemă. Orice calitate pe care o atribuie un ins unui obiect, la un moment dat, poate fi văzută ca un defect, chiar şi de acelaşi individ, după un anumit interval de timp. Mai mult, dacă cineva consideră o anumită însuşire drept una care să dea valoare unei persoane sau unui obiect, oricine altcineva o poate lua drept o calitate nesemnificativă.

Fiindcă atâta vreme cât valoarea depinde nu de obiect sau de persoana în sine, ci de cel ce i-o atribuie, valoarea sau lipsa de valoare sunt ale lui, ale privitorului.

Cu alte cuvinte, un sihastru, de pildă, va considera mereu lucrurile lumeşti lipsite de valoare, în vreme ce toţi ceilalţi vor spune că grota lui şi cele două trei buturugi ce-i folosesc drept masă, pat şi scaun nu au nicio valoare.

Însă, dacă nu există valoare în sine, ce se întmplă cu proverbele? Care este valoarea acestora? Nu de puţine ori, în cel mai ciudat context posibil, respectiv când te aştepţi mai puţin, auzi citându-se, mai cu patos, mai fără de inflexiuni, de cine ştie cine, câte o zicală, un proverb sau vreo vorbă de duh. Ba pe la cine ştie ce coadă, ba auzi fără să vrei în vreun mijloc de transport în comun, ba câte un copil, în fine, cam toată lumea se foloseşte de proverbe atunci când vrea să exemplifice câte ceva. Ca să nu mai vorbim de ultimul fel de a abuza de proverbe: aşa-numitele pps-uri, care îţi invadează efectiv căsuţa poştală zi de zi sau, la fel de grav, anumite imagini cu cine ştie ce cascadă ori pădure, pe care stă scrisă cu litere de-o şchioapă cine ştie ce înţelepciune din îndepărtatul Orient.

Ceea ce nu înţeleg eu este de ce, în graba noastră cotidiană, în perpetua nelinişte cu care ne umplem fiecare clipă liberă, pentru a nu mai fi liberă, pentru a o ţine ocupată, proverbele sunt redate aproape automat, fără niciun fel de discernământ, de parcă ar fi vorbe ce trebuie spuse în anumite contexte.

Astfel, dacă cineva îşi consultă un amic despre felul în care este îmbrăcat, întrebându-se dacă ţinuta este adecvată cutărei sau cutărei situaţii, va sosi invariabil pe parcursul discuţiei câte un „Nu haina îl face pe om.” Dacă un ins se plânge că i s-a tăiat salariul, va auzi că „banii n-aduc fericirea sau că „banii n-au valoare”. Dacă un copil nu are de gând să înveţe sau dacă cineva tocmai a fost lăudat pentru cultura lui, în discuţie va cădea cu siguranţă un „ai carte, ai parte.”

Însă, cei care le rostesc, le redau ca pe nişte vorbe goale, vidate de orice sens. De fapt, în majoritatea cazurilor, se abuzează de proverbe, de zicale, transformându-le din vorbe de duh, în simple automatisme lingvistice. A cita astfel un proverb nu este nici o dovadă de mare cultură, nici o dovadă de înţelepciune. Din contră. Fiindcă nici proverbele, ca orice altceva, nu au valoare în sine, ele nu au absolut nicio relevanţă atunci când sunt simple vorbe aruncate într-o discuţie.

Şi, poate că, dacă ne-am lua mai mult timp să înţelegem ce se petrece cu noi şi cu ceilalţi, dacă am petrece mai mult timp cu noi înşine, în loc să-l rispim cu atâta nepăsare în haosul cotidian, poate că atunci am înţelege cu adevărat că „graba strică treaba” şi că nu suntem doar „ceea ce mâncăm”, ci, mai degrabă, ceea ce gândim ori simţim. Asta, dacă o mai facem, dacă nu îi lăsăm pe alţii să o facă pentru noi.

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus