Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » La mine pe strada, in Uniunea Europeana

La mine pe strada, in Uniunea Europeana

Întâmplarea face că locuiesc în Uniunea Europeană. Spun întâmplarea, fiindcă, atunci când un român care locuieşte în România spune că locuieşte în Uniunea Europeană, mai toţi conaţionalii (şi nu numai!) au impresia că stă prin cine ştie ce ţară străină. Unii însă îşi amintesc de la bun început că, din întâmplare, România a ajuns în amintita uniune. Dacă pe drept sau nu, asta rămâne să discutăm altădată.

Cert este că stau în Uniunea Europeană, într-o ţară afiliată acestei Uniuni, într-un oraş, în consecinţă, european (nu doar geografic vorbind), şi, evident, pe o stradă exact la fel de europeană ca oricare altă stradă din oricare altă ţară membră a acestei uniuni.

De atâta fericire, mă refer la descoperirea mea conform căreia blocul meu, aşa hodorogit şi ceauşist cum este el, e la fel de european ca, de pildă, Reichstagul german, aproape că am uitat ce am observat pe umila mea stradă, cu nume de martir.

Se face că, într-o dimineaţă de sfârşit de noiembrie, când încă nu venise prima ninsoare zdravănă, mă trezesc nişte zgomote suspecte. Sar din pat ca ars, mă duc glonţ la geam, îl deschid larg – şi ce văd? O ceată de muncitori europeni, care sparg bunătatea mea de stradă europeană. Să vezi şi să nu crezi, îmi trece mie primul meu gând european din acea dimineaţă europeană prin capul meu european: bine că n-am parcat acolo.

Sigur, gândul meu european şi-a mai amintit la fel de repede încă ceva: micuţa mea stradă dintre blocuri abia ce a mai fost refăcută prin primăvară, lucrare serioasă, europeană, vreo două luni nici nu mai puteai intra în bloc de zelul europenilor care o decopertaseră după, probabil, norme europene, lăsând-o, aşa, de izbelişte vreme îndelungată. După aceea, ce-i drept, am primit un asfalt european, de îţi era mai mare mila să treci cu propriile picioare europene (ce să mai vorbim de maşină!) pe acolo. Însă, după alte două luni, alţi europeni, de la Regia de Apă, şi-au amintit că uitaseră să schimbe ţevile de apă ce treceau peste frumosul şi noul asfalt european, astfel că au spart-o din nou, schimbând vechile ţevi, ceauşiste şi ne-europene, cu altele noi, frumoase şi strălucitoare, europene. După ce şi-au făcut treaba, drumarii noştri europeni au lăsat zelul european mai moale şi au refăcut strada. Departe însă de frumuseţea ei de odinioară, era acum plină de curioase denivelări, mai mari sau mai mici. Însă, e drept, şi ele europene.

Aşa se face că priveam, la finele lui noiembrie, cu groază, mica ceată de muncitori matinali ce spărgeau cu picamerul insignifianta mea străduţă. Ce anume căutau ei acolo, nu ştiu. Am plecat de acasă cu inima strânsă, iar după-amiază, când am revenit, am descoperit că, în locul asfaltului, al bordurii şi a unei porţiuni din trotuar, se găsea o mare plombă de pământ. S-a terminat ziua de lucru europeană, mi-am zis atunci uşor mirat.

Însă, în următoarea dimineaţă, am fost trezit de ceasul meu deşteptător – tot european şi el. De muncitori – nici urmă. Apoi a venit zăpada, şi a trecut zăpada, au venit noroaiele – şi ele europene, apoi din nou zăpada.

Şi, pe când nimeni nu avea loc de parcare, fiindcă primarul nostru, mai marele european al umilului nostru oraş, nu s-a îngrijit deloc nici de europenii care l-au votat, nici de cei care nu l-au votat şi n-a trimis utilajele decât în zona primăriei sale europene, pe care o deszăpezise de parcă ne-am fi aflat în august, ne-am trezit într-o bună zi, adică noi, toţi cei care lopătam de zor să ne creăm tranşee pentru maşinile noastre europene, cu o grămadă de borduri, aruncate cam pe unde ar fi trebuit să se fi aflat şi fostul petic de pământ. Fireşte însă, bordurile erau tot europene.

Ceea ce, sincer să fiu, mi-a demonstrat că merităm epitetul de european. Nu cred că, oriunde pe lumea asta, altcineva ar fi nimerit mai bine decât zeloasa noastră echipă locul cu pricina, sub toate acele troiene. Şi, că au făcut-o cu o perfecţiune demnă de invidiat de orice alt european, s-a dovedit abia atunci când, topindu-se zăpada, ele au rămas exact pe pământ, adică acolo unde, tot noi, cei care vroiam să parcăm maşinile, le-am pus, de bine, de rău în rând cu celelalte.

Aşa se face că, până la sosirea unor noi zăpezi şi a unor noi miracole europene, mai aşteptăm şi astăzi ca echipa europeană să termine cele începute. Dar cred că zadarnic, ea fiind pe undeva, prin Europa.

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus