Te afli aici: Acasa » Cultura » Pret de o tigara » Tablou de iarna

Tablou de iarna

A nins. A nins din nou, ca în fiecare iarnă, fiindcă, în general, iarna ninge.

Că iarna ia din nou autorităţile prin surprindere, nu ar trebui să ne surprindă. Este deja o platitudine. De fapt, am impresia că majoritatea primarilor, consilierilor, prefecţilor sau miniştrilor suferă de amnezie: atâta vreme cât se află pe băncile opoziţiei, sunt conştienţi că ninge. De îndată însă ce simt sub partea dorsală dulcele scaun al puterii (indiferent de orientarea lor politică), ei uită cu desăvârşire că iarna poate fi chiar iarnă, că oamenii au probleme reale, că există şi o ţară, un judeţ ori un oraş care trebuie condus realmente. Pe hârtie ori pe ecrane, realitatea este alta.

De fapt, lăsând la o parte cam tot ce se poate lăsa la o parte, ajungem la o singură concluzie. Nimănui nu-i pasă de nimic.

Şi asta este, evident, o altă platitudine. Însă, prin generalizarea ei, e tristă.

Fiindcă nu mă refer, de această dată, doar la adiministraţie ori la politicieni. Ei sunt aleşi, după cum se pare, să nu le pese. Ei primesc un vot la fiecare patru ani (în general, ei sunt votaţi la patru ani, după cum şi în fiecare iarnă ninge – tot în general!) ca să îşi schimbe de nenumărate ori partidul, ca să îşi schimbe colegiile, ca să îşi ia salariile şi diurnele, să îşi încropească micile sau marile afaceri, ca să administreze cât mai multe fonduri, ca să împartă cercului lor de cunoştinţe (pe zi ce trece aflat într-o continuă expansiune) cât mai multe favoruri (de orice tip ar fi ele), ca să facă legi care nu folosesc nimănui, pe care, la intervale regulate să le ratifice sau să le schimbe cu alte legi la fel de inutile, în niciun caz, Doamne fereşte!, să ia şpagă, comisioane, să şantajeze bănci sau alte instituţii etc. etc.

Însă ei mai primesc votul şi fiindcă, deh, cineva trebuie să îl primească. Parlamentul e parlament, dacă intră Mărioara sau Ionel tot aia e – cineva trebuie să intre, clădire goală nu se poate. Deci fiecare cetăţean merge prin zloată şi ger să îşi dea următorii patru ani – cuiva. Cuiva care s-a nimerit, de pildă, să nu fie Petrişor, nici Mărioara, nici Ionel. Cine este acest Petrişor şi ce a făcut el – nu mai contează. Chiar să fi fost deţinut, tot trebuie trimis acolo, să nu plătim de pomană factura de căldură a parlamentului, dacă ar fi să fie gol.

Dar, repet, nu asta este marea noastră problemă. Ci faptul că întreaga noastră ţară este compusă din Mărioare, Ionei şi Petrişori, croiţi după indolenţa şi nepăsarea [sic!] fruntaşilor aleşi.

Pentru că Petrişor de la bloc, atunci când zăpada acoperă strada, oraşul sau chiar întreaga ţară, coboară fără prea mare tragere de inimă în stradă, cu o lopată şi o mătură în mână şi – ce să vezi? Nu curăţă nici trotuarul, nici intrarea în bloc, ci, dreptul lui, propria maşină. Atât de temeinic, încât aruncă zăpada pe maşina vecinului, troienind-o complet.

Pentru că Ionel este cetăţean model şi bine echipat şi se grăbeşte mereu. Pentru că nu iese nicidecum din maşină, solidar cu cei împotmoliţi în nămeţi să dea o mână de ajutor, ci stă confortabil cu palma împlântată în claxon, iar prin geamurile strălucitoare ale maşinii sale vezi cum buzele rostesc cele mai lungi şi nemaiauzite tirade de înjurături la adresa celui în nevoie.

Pentru că toţi sunt preocupaţi numai de ei, de propriile lor probleme, ei se gândesc cum să treacă mai repede timpul şi să se înfrupte de Crăciun, uitând însă că această sărbătoare este una a iubirii creştine a aproapelui, că este o sărbătoare care, an de an, se repetă (pentru a rămâne în sfera platitudinilor) şi că, de la an la an, ei devin tot mai urâţi pe interior.

Şi tot în preajma acestei date sunt copii care îşi plâng părinţii, sau părinţi care îşi plâng copiii căzuţi în revoluţie, martiri cu idealuri, pe care atât Petrişor, cât şi Ionel, cât şi Mărioara le calcă în picioare. În rest, noroc cu zăpada care acoperă cu albul ei mizeria de pretutindeni. Însă până şi aceasta, aparent imparţială, se maculează după câteva zile, transformând străzile, oraşele şi întreaga ţară într-o singură mocirlă, în care, în curând, de Ignat, vom tăia marele patruped.

 

Comentarii (1)

  • Fredy

    Si cand ma gandesc : an de an tabloul acesta devine tot mai haios. Nici lui Picasso nu i-ar mai placea. Ati punctat bine , domnule Dascalu ! Cat se poate de adevarat…trist de adevarat !
    LA MULTI ANI ! Si sa dea Dumnezeu sa fie mai buni .

Lasati un comentariu

You must be logged in to post a comment.

© 2012 TimNews, toate drepturile rezervate.

Mergi sus