Zilele acestea, basarabenii din Timişoara sărbătoresc 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Tocmai de aceea, pentru o istorie care a început să se estompeze, mai ales sub greutatea apăsătoare de zi cu zi a vieţii, încercăm să redăm măcar un semn a ceea ce a fost îngropat de timp. O poveste de viaţă, o picătură din marele ocean, care a apărut în Jurnalul de Chişinău şi care o legătură directă cu oraşul de pe Bega, dar şi o rememorare a unui gram de istorie care altădată a însemnat lacrimă şi tăcere, strigăt şi simţire, teamă şi supravieţuire… Lucruri spuse de cei care le-au văzut din interior, care le-au trăit clipele măsurându-le dinlăuntrul lor.
Nina Neculce: Timişoreanul din Vadul lui Vodă
La Timişoara am ascultat poveştile de viaţă ale multor basarabeni care au suferit, împreună cu părinţii lor, drama celor două refugii. Astăzi, sunt părinţi şi bunici şi au aproximativ 70 de ani. În ochii lor am citit o tristeţe care le împovărează sufletele şi un dor mare, greu, de reîntregire a ţării.Copil al refugiului este şi Ion Vlasi, născut în Vadul lui Vodă, în februarie 1941. A părăsit cuibul părintesc, împreună cu părinţii, fratele şi sora mai mare, în 1944, la 25 martie, de Buna Vestire. Grea şi întortocheată le-a fost calea până în Banat, mai exact, până Giarmata, Timişoara.
Despre părinţi
Mama Eufrosinia s-a născut în Vadul lui Vodă. Tata Zaharia se trăgea din Pârâta, Transnistria. Când s-au căsătorit au ales să locuiască la Vadul lui Vodă cu părinţii Eufrosiniei într-o gospodărie. La un an după căsătorie, în aceeaşi ogradă, şi-au ridicat propria casă în care li s-au născut trei copii: Georgeta (1929), Constantin (1935) şi Ion (1941), eroul acestei poveşti. De cum s-au căsătorit, Eufrosinia nu a lucrat nicăieri, era casnică. Gospodarul casei întreţinea familia, avea o măcelărie din care aproviziona cu carne unităţile de grăniceri de pe malul Nistrului. Copiii familiei Vlasi, de mici, mergeau duminicile la biserică, casa lor era peste drum de sfântul locaş. Eufrosinia şi Zaharia Vlasi au fost nişte părinţi foarte credincioşi.
Refugiul
Plecarea din casa părintească rămâne învăluită în ceaţă pentru micul Ionică. Avea trei anişori, nu înţelegea multe. Povestea amară a refugiului o are în memorie mai mult din povestirile mamei: „De fiecare dată, mama, când îmi povestea despre acel drum lung de la Vadul lui Vodă până în Banat, îmi accentua că a trebuit să ne oprim pe la diferite gospodării, să locuim în diferite case. Întrebam totdeauna: „Mamă, da’ la casa asta nu se găsesc ouă?”. Eram un amator de ouă sub orice formă – fierte, prăjite, crude. Le-am dus dorul până ne-am înjghebat noua gospodărie în România. Am călătorit, ca atâţia alţii, cu căruţa.Părinţii mei, Dumnezeu să-i ierte, şi-au luat ce le-a fost mai drag pentru ei – cei trei copii. Din gospodărie au luat câteva lucruri şi ceva de mâncare. Au rămas pentru bolşevici două case cu podurile pline cu grâu şi porumb şi o curte cu păsări. Când am ieşit din ogradă, tata a legat de căruţă două vaci, ca să aibă lapte pentru copii, dar n-au ajuns prea departe. Părinţii au fost nevoiţi să le abandoneze într-o comună din judeţul Iaşi.Nu pot uita un moment din această călătorie. Ne-am oprit într-o noapte lângă Prut. Cu noi era mătuşa, sora mamei, şi soţul ei, naşii mei de botez, călătoreau într-un car cu boi. Naşul, ca să păzească lucrurile, căci hoţii mişunau peste tot, s-a învelit într-un covor şi s-a culcat în car. Şi, după ce a aţipit, hoţii au venit. Au văzut că balotul e mare şi se căzneau să-l aburce în spate. Iar naşul a strigat din toţi bojocii de ne-a trezit pe toţi: „Staţi, măi, unde vreţi să fugiţi?!”. Hoţii s-au speriat, l-au trântit jos şi au luat-o la sănătoasa.
Şi în România am fost urmăriţi de securişti
Prima dată ne-am stabilit lângă Craiova, în comuna Livezi. Dar peste puţin timp, şeful de post i-a pus în vedere tatălui să părăsească localitatea că altfel vom fi ridicaţi şi duşi în Siberia. Părinţii credeau că în România nu ne va paşte acest pericol. Dar şi aici eram urmăriţi de tot felul de securişti. Mergeam dintr-o localitate în alta mai mult noaptea. Ţin minte cum, într-o noapte, mama se uita la cer şi, plângând, se ruga lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să fie cu noi.În 1945–1946, ne-am oprit prin mai multe localităţi din preajma Timişoarei până ne-am stabilit în comuna Bulgăruş. Ulterior, datorită faptului că sora învăţa la un liceu din Timişoara, ne-au dat repartiţie la zece km de acest oraş, în comuna Giarmata. Am dus-o foarte greu. Acum, când le povesteşti copiilor, nu-şi dau seama câte greutăţi am înfruntat, nu înţeleg că noi nu am avut copilărie.În România, tata a trebuit să se reprofileze. A fost împroprietărit cu cinci hectare de pământ, până la colectivizare, şi s-a apucat de agricultură. Dar dacă s-a făcut colectivizarea, a fost nevoit să plece la câştig la Bucureşti, pe un şantier. A plecat cu mai mulţi basarabeni cu căruţele cu cai să transporte materiale de construcţie. Munceau din greu pentru câteva parale. Ca să nu plătească pentru chirie, erau nevoiţi să doarmă cu animalele în grajd.
Viaţa de după refugiu
Zilele pentru părinţii lui Ionică treceau în muncă grea, suspine şi lacrimi provocate de strămutarea din cuibul strămoşesc. Se străduiau să nu arate copiilor durerea lor. Iar aceştia îşi vedeau de ale lor.Elevul Ion Vlasi avea o reuşită bună la şcoală. După terminarea şcolii generale, a urmat un liceu de exploatare a căilor ferate. Din cauza lipsurilor din familie, după absolvirea liceului, nu a mers la facultate, s-a angajat muncitor feroviar la Timişoara. Urmând nişte cursuri speciale, în scurt timp, a devenit şef de staţie. În această perioadă, a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, studentă la Facultatea de Istorie şi Geografie a Universităţii din Timişoara. La sfârşitul anului 1966, au zis „Da!” la primărie, însă certificatul de căsătorie indică 1 ianuarie 1967.Peste un an, în tânăra familie s-a născut fiica Adriana (Am avut prilejul să o cunosc). Iar în prima zi de mărţişor 1971 a venit pe lume şi un fiu. Fiica şi-a urmat mama în munca ei de dascăl. E profesoară la o şcoală din Timişoara. A studiat şi la facultatea de peisagistică. Ar putea fi un arhitect peisagist excelent, însă datorită faptului că iubeşte mult copiii, nu vrea să profeseze în acest domeniu. Fiul este inginer. Copiii, la rândul lor, au şi ei copii. Fiica are un băiat de 21 de ani, student la două facultăţi –mecanică agricolă şi chimie industrială. Fiul are o fată de 17 ani, elevă la liceu. De câteva luni, Ion Vlasi este văduv.Din 1990, până anul trecut, a fost preşedintele Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” din Timişoara. Eroul meu povesteşte: „Aici, la Timişoara, s-au refugiat foarte mulţi basarabeni şi bucovineni. La început, Asociaţia număra peste 1700 de persoane. Dar mulţi erau bătrâni şi s-au trecut dintre noi. În momentul de faţă, Asociaţia are 365 de membri. Fiecare achită o cotizaţie simbolică. Am spus că nu trebuie să dispară Asociaţia aceasta, fondată în memoria părinţilor care au purtat pe umeri povara grea a refugiului, s-au sacrificat pentru noi. Nu trebuie să uităm niciodată că fraţii de peste Prut sunt fraţii noştri”.
Reîntâlnirea cu locurile natale
Pentru prima dată după plecarea din casa părintească, Ion Vlasi a revenit la baştină în 1980, cu ocazia unei excursii. „Am ajuns la Chişinău la o verişoară cu care am ţinut tot timpul legătura, am mers cu ea la Vadul lui Vodă. N-am găsit niciuna din casele noastre. Au fost dărâmate. Pe locul lor şi în grădina noastră mare de vreo 3.000 m.p. s-au construit vreo trei clădiri. M-am mirat că n-am găsit nici biserica. Puteţi să vă închipuiţi ce s-a petrecut în sufletul meu!Am mai fost apoi în 1986, 1987 şi 1989. În 1989, am nimerit la Marea Adunare Naţională şi la sărbătoarea Limba noastră cea română. Atunci am fost cu soţia şi fiul. Ne întorceam de la Moscova, de la un verişor din partea tatălui. A lucrat la Ministerul Agriculturii, ulterior a fost director la o gospodărie de creşterea florilor. La Moscova, tot de flori se ocupă. Am încercat atunci, în 1989, nişte sentimente înălţătoare. M-am întors înaripat la Timişoara, fiind convins că visul nostru de veacuri se va împlini în curând. Ultima dată am fost la Chişinău în septembrie 2004 pe linia Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” cu nişte ajutoare. Să ştiţi că de fiecare dată când merg la baştină mă umple plânsul. Iar când sunt la Timişoara şi aud vorbindu-se de Basarabia e ca şi cum aş asculta vocea unui înger. O tainică legătură de suflet şi de credinţă ne ţine uniţi pe veci. Să dea Dumnezeu să fie bine!”.
(Articol apărut în Jurnal de Chişinău)
93 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA
Scris de col. (rtr.) Constantin CHIPER
Aşezat la confluenţa intereselor unor mari imperii, călcat timp de un mileniu de năvălitorii barbari dinspre est şi nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârşitul secolului al XIV-lea în trei principate. Astfel, a reuşit să reziste tuturor acestor vicisitudini şi în epoca modernă să alcătuiască un stat unic şi independent. Treptat-treptat cel mai mare pericol pentru integritatea şi independenţa poporului român a venit de la răsărit. Rusia ţarilor, cu o consecvenţă fără egal, utilizând războiul, teroarea, crima şi înşelăciunea, a înaintat spre vest şi sud.Moldova şi Ţara Românească s-au aflat în mare primejdie după 1654, când Rusia s-a unit cu Ucraina. La începutul secolului al XIX-lea primejdia rusească a devenit şi mai ameninţătoare. Mai întâi Moldova, apoi şi Ţara Românească au intrat în planurile de cucerire ale imperiului ţarilor, care respectau testamentul unuia dintre cei mai mari vizionari oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, ţarul Petru I, denumit de ruşi „Petru cel mare”. El a vizat pentru sine şi pentru generaţiile următoare cucerirea Europei, exdinderea spre sud şi spre vest a imensei sale moşteniri, cucerirea Constantinopolului şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a ţărilor române care erau o piedică în calea planurilor sale.Basarabia este o regiune istorică situată între Prut şi Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramureşean Bogdan I (1359-1365), care a respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-şi reinstaura supremaţia asupra Moldovei, pe care a stăpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descălecat sub Dragoş Vodă şi urmaşii săi Sas şi Bâlc).
Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al Ţării Româneşti (1310-1352) şi a urmaşilor săi, care au alungat hoardele tătarilor de la gurile Dunării, consolidând graniţa de est. Denumirea iniţială a sudului Moldovei –Basarabia- s-a extins ulterior asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.Imperiul ţarist care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iaşi) a emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace semnat la Bucureşti (1812), după încheierea războiului ruso-turc (1806-1812), Poarta Otomană, în scopul rezolvării propriilor ei interese, a cedat uşor – Basarabia- Rusiei, la data de 16/28 mai 1812.
Evenimentele din Principatele Române : Revoluţia din 1848-1849, Unirea Principatelor Române în anul 1859 au avut un puternic ecou în rândul populaţiei româneşti din Basarabia, fapt ce a determinat autorităţile politice să impună întreruperea oricăror legături cu România.Războiul Crimeei desfăşurat în anii 1853-1856, între Rusia pe de o parte şi Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Turcia pe de altă parte, s-a încheiat prin înfrângerea Rusiei ţariste. Congresul de la Paris din 13/25 februarie-18/30 martie 1856 a hotărât cedarea sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) Moldovei, iar prin Tratatul de la Berlin din 1iunie-1 iulie1878, Congresul marilor puteri, dedicat adoptării măsurilor de încheiere a războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, cele trei judeţe au fost reîncorporate la Rusia ţaristă. României i-a fost recunoscut statutul de independenţă şi două judeţe din Dobrogea au revenit României (Tulcea şi Constanţa).După ocuparea Basarabiei, Imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific rusească, promovând în acest sens o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens au încurajat emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, colonizând în schimb în Basarabia mulţi ruşi, ruteni, bulgari şi germani. Nu admiteau nici o şcoală românească. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist.De la începutul secolului al XIX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat sub conducerea unui grup de intelectuali, precum Ion Inculeţ, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Pantelimon Halipa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroiescu, Ciugarin, Buzdugan şi alţii. La Chişinău s-a format şi a activat “Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale” şi a fost publicat ziarul “Basarabia.” După revoluţia din 1905-1907 în Basarabia s-au afirmat trei grupări : gruparea radicală a studenţilor, a intelectualilor şi a boierilor moldoveni conduşi de P. Dicescu, care vor forma mai târziu Partidul Moldovenesc Democrat din Basarabia.În ciuda opresiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională, folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie. În obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi unirea cu România, ostaşii moldoveni au avut un rol important. Marele miting ostăşesc desfăşurat la Odessa la 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării. Congresul ostaşilor moldoveni desfăşurat la Chişinău în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, cu aproape trei luni înainte ca Sfatul Ţării să proclame „Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată”.
Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat actul Unirii cu Basarabia (86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 abţineri). Declaraţia de unire a Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, suna astfel : „În numele poporului Basarabiei, Sfatul ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”
La 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar.” Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de România la 19 mai 1922, de Franţa la 24 aprilie 1924 şi de Italia la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.În perioada 1918-1919, relaţiile româno-ruse s-au deteriorat, statul rus nerecunoscând unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala Comunistă (Comintern), URSS a pregătit o răscoală în 1924 în sudul Basarabiei la Tatar-Bunar, care treebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 (27 martie-2 aprilie) s-a desfăşurat la Viena, Conferinţa româno-sovietică privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat fiindcă delegaţia sovietică a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială.România şi URSS au aderat şi semnat la Paris, la 27 august 1928 Pactul Briand-Kellog, renunţând formal la război şi angajându-se să rezolve orice litigiu pe cale paşnică. La 9 februarie 1929 România, Polonia, Letonia şi URSS au semnat la Moscova Protocolul în care se prevedea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părţile contractante, inependent de intrarea lui în vigoare. Deşi între România, URSS şi alte state s-a încheiat o Convenţie la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică au fost marcate de cererea insistentă a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpânire a Basarabiei.În cadrul diplomaţiei europene în anii 1934-1935, un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivă, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe al României. La 15 iulie 1935, Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul României să negocieze un tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov (reprezentantul URSS) au încheiat un protocol de asistenţă mutuală. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS să considere aceasta, o schimbare a politicii externe.Tendinţele revizioniste ale URSS şi Germaniei au condos la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, la data de 23 august 1939 şi a Protocolului adiţional secret, al cărui punct 3 a afectat integritatea teritorială a României. O consecinţă directă a acestei înţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia i-au fost răpite de către URSS – Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, prin Notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940. Acestei crude agresiuni, i-au urmat Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi Acordul de frontieră cu Bulgaria de la Craiova (septembrie 1940).
Acţiunile tragice din vara anului 1940, a costat poporul român pierderea suprafeţei de 99.738 km pătraţi şi 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate şi noncombatului armatei şi a deciziilor factorului politic, în frunte cu regele Carol al II-lea (opţiunea : “păstrăm statul şi cedăm teritorii”).După aceste tragice evenimente, autorităţile sovietice şi horthyste s-au dedat la acte de terorism inimaginabile împotriva populaţiei româneşti majoritare. Distrugere şi moarte au fost “binefacerile” aduse de Stalin şi Horthy în teritoriile răpite României. Ocupanţii n-au putut anula credinţa românilor în reunirea cu ţara, în triumful dreptăţii istoriei. Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României şi la apropierea ei de Germania. Alăturându-se Germaniei, România a participat la războiul contra URSS, conform Planului german Barbarosa din decembrie 1940. Armata română a participat alături de armata germană la luptele pentru eliberarea Basarabiei (22 iunie-26 iulie 1941) şi la celelalte operaţiuni militare din est. Populaţia românească i-a primit cu mult entuziasm şi bună-voinţă pe ostaşii eliberatori şi a aprobat reinstaurarea administraţiei româneşti.România s-a alăturat la 23 august 1944 puterilor aliate, producând o schimbare radicală a situaţiei strategice în Europa de sud-est.
În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, iar câteva zile mai târziu au pus stăpânire din nou pe teritoriile româneşti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinţa de pace de la Paris din anii 1946-1947 a hotărât ca frontiera româno-sovietică să fie cea instituită odată cu ultimatumul din 28 iunie 1940.Delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărăscu n-a ridicat problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord, motivând că aceste teritorii au fost reglate prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, atacând doar cererile de despăgubire formulate de puterile occidentale. Delegaţia română a semnat la Moscova un protocol care a completat Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care preciza că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal încheiat la 23 mai 1948, se afirma că Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru-că în trecut ar fi aparţinut Rusiei.Românii din Basarabia au prins vremuri foarte grele după reocuparea de către URSS în anul 1944: obligativitatea limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel slav, deportări, falsificarea istoriei, interzicerea relaţiilor cu România, efectuarea stagiului militar de către tineri şi repartizarea lor în producţie cât mai departe de casă pentru a uita obiceiurile şi tradiţiile româneşti şi a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Şi totuşi, românii dintre Prut şi Nistru au supravieţuit prin conservarea cu dăruire, mai ales în mediul rural a datinelor, credinţei şi obiceiurilor strămoşeşti.
Căderea imperiului sovietic în 1991 i-a determinat pe românii basarabeni să proclame independenţa deplină a Republicii Moldova la 27 august 1991, recunoscută de România. În prezent, românii din Basarabia se confruntă cu probleme grele de ordin economic, cultural şi politic, din care speră să evadeze cu ajutorul patriei mamă şi a organismelor europene. După mai mulţi ani de dominaţie a comuniştilor, la conducerea Republicii Moldova a reuşit să acceadă alianţa unor forţe progresiste, în frunte cu liberalii şi democraţii, care s-au înscris pe linia aplicării unor legi ce asigură dezvoltarea democratică a ţării.(Citeşte mai mult pe http://www.incomodph.ro)
Fii primul care comentează