Putem să ne adormim conștiința și să ne resemnăm cu gândul că, „dacă este vreun lucru despre care să se spună, iată ceva nou – aceasta a fost în vremurile străvechi de dinaintea noastră”. (Ecleziastul, 10) Adevărul este că, noi oamenii nu am inventat nimic, nici corupția nici războiul, toate le-am învățat de la zei, am fost elevi sârguincioși, i-am copiat în toate, cu bune și rele.
Cel mai vechi exemplu de corupție îl găsim în tăblițele de lut canaaneene descoperite în ruinele cetății Ugarit. Textul vorbește despre zeița fecioară, războinica Anat, sora zeului Baal și construirea templului său de la Baalbeck din Libanul de azi, o construcție de neegalat până în vremurile noastre. Baal nu avea un templu așa cum aveau alți zei, cum avea zeița Athirat și feciorii săi, marele zeu EL, așa că Anat supărată „se sprijini pe picioarele ei, făcând să se clatine pământul și porni spre zeul EL, la izvoarele celor două fluvii, printre întinderile de ape”. Pătrunsă în sala de primire a regelui, îl amenință, spunând: „am să te apuc cu brațul meu lung și am să-ți zdrobesc țeasta, am să mânjesc cu sânge părul tău alb”. Se vede că, mulți zei știau de frica ei: „Te știu fata mea, cunosc bine cât ești de mânioasă, nici o altă zeiță nu-i atât de certăreață, atât de țâfnoasă.”
Pentru a putea să rezolve problema construirii palatului, „trebuie să-ți spun următoarele: pregătește un dar pentru Athirat/Astarte, Stăpâna mării vijelioase, un prinos de îmbunare a Născătoarei Zeilor”; și sfătuită astfel, Anat va cere lui Kothar-Khasis, făurarul zeilor, să-i facă ceva deosebit pentru a-i dărui zeiței, ca să i se aprobe cererea. Darul a constat dintr-un pat și un baldachin din aur și argint, un ceaun strălucitor ca argintul, acoperit cu aur roșu ca sângele, cu un suport făcut anume. Zeul Baal și sora lui Anat „oferiră darurile lor Stăpânei Athirat soția lui Yam, și căutară să câștige bunăvoința Născătoarei Zeilor”. Zeița s-a bucurat la vederea acestor scumpe odoare, dar îi certă pentru că n-au adus daruri și pentru zeul El „ziditorul făpturilor”. Cei doi au promis că vor avea grijă să-i aducă un dar și pentru acesta.
Athirat, mijlocitoarea, se prezintă în fața marelui zeu, acesta o primește cu ospitalitate, căci „fără îndoială ai flămânzit după o cale atât de lungă și după drumul de o noapte ești însetată. Poftim, mănâncă și bea, îndestulează-te din bucatele de pe masă, bea vinul din ulcioare, sânge al viței de vie, turnat în potir de aur”. Întâlnirea a dat rezultate, Athirat îi aduce lui Baal vestea cea bună – va avea un palat demn de numele său, căci el judecă pricinile zeilor, peste el nimeni nu-i mai mare.
Baal va porunci meșterilor și zeului Kothar-Khasis: „Fă astfel ca pe povârnișurile muntelui Sapon să răsară un palat mare de 1000 de stadii, un palat de 10 000 de arii”. Și a mai construit făurarul zeilor un tron pentru Baal, un jilț cu spetează, un pat, îmbrăcat în lemn de abanos, ale cărui capete erau acoperite cu aur, și sandale măiestre cu șireturi învelite în foiță de aur, o masă regească cu felurite podoabe luate din străfundurile pământului „precum și un potir minunat, având un mâner aidoma unui miel, iar fundul la fel cu țara Ymaan, unde taurii sălbatici sunt cu miile”. Palatul va fi din aur, argint și lapislazuli.
Vechi de mai bine de 5000 de ani, palatul avea ziduri ciclopice, construite din blocuri de piatră cu o greutate între 1000 și 1800 de tone, dar nu deținem informații istorice despre acea civilizație antică, în stare să cunoască un procedeu pentru ridicarea lor. Ceea ce este interesant, constructorul promite: „voi face o fereastră în casa ta, o fâșie de lumină în mijlocul palatului tău, în acoperiș”, probabil o fereastră spre lumea cosmică, o poartă de plecare și venire a zeilor, știind că Baal călătorea pe bolta cerească pe o săgeată albă.
Zecharias Sitkin, unul din cei mai faimoși sumerologi, consideră că Baalbek a fost un centru de lansare a rachetelor într-o vreme îndepărtată, pe când zeii stăpâneau pământul și se luptau între ei pentru întâietate”. Despre bogăția Palatului lui Baal, despre ospețele zeilor și zeițelor „Scris-a Ilumilku, pe vremea lui Niqmad, regele Ugaritului”.
