Mihai Ștefan Adrian, cetățean român și inițiator al demersului public art31cm.ro, solicită deschiderea unei dezbateri reale privind abuzurile care pot apărea în aplicarea art. 31 alin. (3) din Codul muncii, articol care permite încetarea contractului individual de muncă în perioada de probă prin simplă notificare scrisă, fără preaviz și fără obligația de motivare. În documentele transmise către Ministerul Muncii și către Comisia pentru muncă a Camerei Deputaților, el arată că această formulă legală poate deveni, în practică, un paravan pentru decizii arbitrare, opace și profund destabilizatoare social.
Demersul său nu este unul abstract. Mihai Ștefan Adrian afirmă că a trecut personal prin patru încetări succesive ale raporturilor de muncă în perioada de probă, în contexte diferite, dar unite de aceeași concluzie: legea actuală transferă aproape integral asupra salariatului riscul economic, discreția organizațională și costul pierderii bruște a venitului. În materialele oficiale, el descrie situații în care evaluări au fost ignorate, promisiuni de continuitate s-au dovedit iluzorii, iar controlul instituțional s-a oprit prea des la formalism, nu la adevărul de fond.
În centrul mesajului public stă nu doar o critică, ci și o propunere legislativă concretă: introducerea unui nou alineat la art. 31, respectiv art. 31 alin. (4^1), astfel încât atunci când încetarea contractului în perioada de probă intervine exclusiv la inițiativa angajatorului, acesta să plătească salariatului o indemnizație de protecție socială imediată, egală cel puțin cu salariul minim brut pe țară sau cu salariul de bază prevăzut în contract, după cum este mai favorabil salariatului. Potrivit sesizării, această indemnizație ar avea rol compensatoriu și ar funcționa ca un minim amortizor social împotriva pierderii bruște a venitului.
Documentele transmise autorităților susțin că o asemenea completare legislativă ar produce mai multe efecte benefice: ar descuraja folosirea perioadei de probă ca instrument de consum rapid al forței de muncă, ar obliga angajatorii la o recrutare mai riguroasă, ar favoriza competiția onestă în locul rotației masive de personal și ar impune o maturizare reală în stabilirea bugetelor de headcount. În același timp, ar oferi familiei salariatului o minimă plasă de siguranță în primele săptămâni de vulnerabilitate economică.
Mihai Ștefan Adrian mai solicită ca autoritățile să analizeze mai serios dimensiunea sistemică a fenomenului, inclusiv prin rapoarte privind folosirea recurentă a art. 31 alin. (3), controale tematice acolo unde există tipare de rotație accelerată a personalului și o extindere a capacității instituționale de a verifica buna-credință, nu doar existența formală a unei notificări. În sesizarea sa, el avertizează că lipsa de reacție consolidată transmite angajatorilor curaj și salariaților descurajare, într-un climat în care adevărul faptic riscă să fie sufocat de confortul formalismului.
„Nu cer privilegiu. Cer un minim echilibru. Când un om este îndepărtat în perioada de probă exclusiv prin voința angajatorului, fără explicații și fără cost pentru cel care decide, întreaga povară cade peste persoana concediată și peste familia ei. Așa nu mai vorbim despre probă ca mecanism legitim de verificare reciprocă, ci despre vulnerabilitate unilaterală legalizată”, afirmă Mihai Ștefan Adrian, inițiatorul
demersului.
Demersul public art31cm.ro urmărește transformarea unei experiențe personale într-o temă de interes național: reechilibrarea perioadei de probă, aducerea bunei-credințe din zona declarativă în zona efectivă și reconstruirea unei minime încrederi sociale în ideea că munca nu trebuie să înceapă sub semnul insecurității absolute. Această direcție continuă linia de advocacy pe care ai construit-o pentru art31cm.ro: corectarea art. 31 prin introducerea unei compensații minime atunci când încetarea vine exclusiv de la angajator.
Ceea ce întărește premisa răspândirii masive în societate este faptul că nu mai vorbim despre un incident singular, accidental sau strict personal. Într-un singur interval de aproximativ două luni, aceeași firmă ar fi dispus încetarea raporturilor de muncă pentru șase persoane aflate sub incidența art. 31 alin. (3), dintre care subsemnatul mă aflam deja la a patra experiență succesivă de acest tip, iar un alt salariat la a doua experiență similară. Mai mult, atunci când am contestat ideea că aș fi un caz izolat, o angajată ANOFM a răspuns: „Așa credeți dvs.! dar nu am voie să vă dau date”, iar ulterior aceeași persoană a afirmat: „Știm și noi cazuri consacrate pe 31 cu 3!”. Chiar dacă asemenea afirmații nu sunt, prin ele însele, statistici oficiale publice, ele au o valoare simptomatică gravă: sugerează că fenomenul este cunoscut în practică inclusiv la nivel instituțional, însă rămâne insuficient transparentizat, insuficient cuantificat și insuficient asumat public.
Tocmai această combinație dintre recurența faptică și opacitatea datelor alimentează suspiciunea legitimă că art. 31 alin. (3) nu mai
funcționează doar ca mecanism excepțional de verificare reciprocă, ci riscă să fie utilizat, în mod repetat, ca instrument de rotație rapidă,
înlocuire fără cost și vulnerabilizare socială a salariaților.
