Te-ntreb de la un timp, cum se cuvine –
Printre ninsoarea de erori, şi cea de grabă –
Pe tine, Maiestatea noastra slabă,
De ce nu mai simţim la noi, ci doar la mine?
Primim atâtea daruri – stau grămadă –
Şi dacă-ţi dăm o mână, doar, de pâine,
Pentru săraci inexistenţi, de mâine,
Ne dracuie muierile-n ogradă –
Te-ntreb, de la un timp, firimitura
De bine, nu e oare desuetă ?
Şi cartea, inutilă piruetă,
Când nu ai bani, pentru stomac, şi gura?
Cum, totul, cu încetul, se reduce
Din tot ce simţim noi, numai la mine –
Cum, moft ajunse facerea de bine,
Şi tu, Iisuse, un fachir pe cruce?
Am fost odată noi, de-am ajuns mine,
Când totul ne divide, spre-a conduce,
Cu oarbe călăuze, la răscruce,
Ce singuri suntem, Doamne, lângă Tine!
11 noiembrie 2011
Jianu Liviu-Florian
Fii primul care comentează