Poporul român are destule proverbe în care laudă omenia, dar şi pe făptuitorii de bine.
În proverbul de faţă, se evidenţiază importanţa faptei.
În mod normal, forma trebuie să fi fost: Fapta bună laudă pe om, iar nu vorbele. Prin urmare, în subsidiar se află şi puţină critică la adresa lăudăroşilor: Lauda de sine nu miroase a bine.
O faptă bună de exemplu, înseamnă şi să ajuţi la traversarea străzii, o persoană în vârstă. Dar acest gest n-ar însemna prea mult, dacă în alt context, nu ai avea aceeaşi înţelegere faţă de cel neajutorat.
Un act bun este și să-ţi îndeplinești rolul de soț / soție în familie, dar această datorie nu trebuie să excludă altele, cele faţă de părinţi, când îi putem ajuta, preluându-le din treburi.
Cuvântul faptă este similar ca sens, cu omenie, iar prin omenie eu înţeleg o stare continuă de toleranţă; fiecare dintre noi greşeşte, cu observaţia că mă gândesc la erori obişnuite.
În concluzie, o singură faptă bună nu este de ajuns pentru a te caracteriza, ci o atitudine permanentă de omenie, adică de bunătate.
Acum este ignatul, bun prilej pentru oamenii satului de a-și arăta unii altora recunoștința, pentru tot ajutorul care li s-a furnizat în an.
Vorbind cu mama la telefon, mi-a spus, la ora opt dimineața, că deja au preparat sumar animalul, sacrificat în numele obiceiului și al bunăstării de Sărbători. Venise amicul nostru de familie, Al lui Păianu, de pe la ora cinci.
În această perioadă, este o mai mare dispoziție la altruism, dar și de a cere sprijin, fiind convins că întărești relații de vecinătate și nimeni nu se va supără, de respect pentru ceea ce ești tu.
Succes au acum bunii măcelari, care prin artă, fără să pună accent în manoperă, separă animalul de viață. Mila pentru bietul animal, care dă țipăt fără șansă, în tot văzduhul, dispare și ea mai repede, în mirarea cum atâta masă de carne, numită acum, rinichi, mușchi, șuncă, șorici etc., a însemnat o viețuitoare mobilă, capabilă să devoreze un câmp: „Porci mari, cu pielea roză și grasă, cu purcele / Împestrițau livada și grohăiau sonor; / Vârându-se-n gunoaie, prin curți și pe ogor, / Bălăbăneau lăptoase și pline țâțe grele. // Decembrie era luna tăierilor. Prin curți / Își țâțâiau în țarină, greu, țâțele sub burți. / Erau grăsime numai: ochi, gât și fălci și coadă. // Când le pârleau șoriciul și părul lucitor, / Curgea printre șezuturi osânza de la noadă…/ Și se-ncingea foc vesel pe rugul morții lor”. (Verhaeren)
Obiceiurile de a ronțăi șorici, de a te încălzi cu țuică fiartă, de a îmbuca mămăligă întinsă în grăsime, de a însemna cu sânge o formă de cruce, pe fruntea copiilor sărind pe lângă tine, de pe sănii scoase din zăpada mare a derdelușului, te leagă de moși, strămoși, de fulgii din versurile lui Coșbuc sau de bucuria mânzului Nică (din Amintiri). Ulița vibrează sub tălpile îngerilor.
Și toate sunt în afară de politică.
Fii primul care comentează