V-aş da la fiecare câte-o pâine,
Dar ştiu că prea puţin o să vă pară,
CĂ FĂRĂ DE SPERANŢĂ, E AMARĂ
Şi pâinea unui om, ce-a ajuns câine –
Îmi place că vorbesc, azi, însuşi câinii
De viaţa lor de câine, răbdătoare,
Şi nu le plâng de milă, tot stăpânii,
Care le iau şi porţia de mâncare –
V-aş da la fiecare o speranţă,
Dar şi speranţa, astăzi, e de piaţă,
Se dă doar cu dobândă, şi chitanţă,
Şi se înghite cu un pumn de greaţă –
V-aş da ceva, câte-un nimic, din mine,
Atunci constat cu silă, şi cu groază,
C ă tot ce am avut în mine, bine,
E cancer naţional, în metastază –
Şi-atunci, vă cânt: trăiască Raiul nostru!
Este aici, în noi, la îndemână –
În ce vă doare, şi în traiul vostru,
Rostit atât de sincer, în română –
Atunci vă cânt: Trăiască Tricolorul!
Şi Eminescu să vă ocrotescă !
Trăiască România şi poporul!
Şi pâinea, cât de rea, dar românească!
Fii primul care comentează