De multe ori am rămas în loc în cuprinsul vederilor mele asupra istoriei. Mi se părea că o mare și tragică nedreptate i se făcuse mareșalului. Însă bunicul patern, jandarm în București, între anii 1940 – 1945, mereu blestema: Să putrezească în stratul cel mai întunecat al iadului! La interogațiile mele revoltătoare, răspundea: A dat ordin să ni se coase buzunarele ținutei, iarna, pe frig.
– Foarte bine. Stăteați permanent în stare de gardă, mai aproape de gestul ripostei, cu mâna pe armă.
– Ofițerii de ce aveau căciulă de oaie și mânuși de piele? Întrebarea sancționa aroganța superiorilor.
Când auzea de Regele Mihai, oriunde se afla, părăsea lucrul și se apropia de radio ori televizor, cu admirație: Regele (Carol al II-lea) n-a băgat țara în război, niciodată n-ar fi dus oamenii pe câmpuri, să moară. Pentru bunicul, Regele era Rege, nu conta numele mic.
Distincția între două civilizații, o făcea astfel: Nemții schimbau trenul în București, în Gara de Nord. Coborau ei, urcam noi. Lăsau în compartimente, pentru noi, ciocolate, conserve, tuburi de pastă de dinți… Era o curățenie de cristal în vagoane.
Au venit și rușii cu un tren… Din rutină, un coleg a pus piciorul să urce, dar strigând, s-a dat înapoi, oripilat de ce văzuse: Stați unde sunteți! Să nu vă gândiți să urcați. E prăpăd aici. (Mizerie peste tot).
Aceste mărturii, din care scad nemulțumirea particulară legată de buzunarele cusute și de atmosfera unui episod pe care nu l-am relatat (este aproape grav și de scară națională), mi-au întărit părerile asupra istoriei: era bine să ne fi păstrat regalitatea de stat, iar pe germani să-i fi respectat mai mult. Din contrastul exacerbat al celor două intenții oneste, ale monarhului și mareșalului, a câștigat șarpele insinuat, comunismul.
În vremea regală, între altele, strămoșii mei din Cleanov tăiau pui în fiecare zi, plăteau om ca să-i ajute la treburi. Străbunicul avea pasiune mare pentru cai. Bea apă după ei, din aceeași găleată din care-i adăpa. Vara, îi păștea noaptea, pe câmp.
II.
Mi s-a întâmplat de mai multe ori, să-mi revăd unii prieteni sau cunoscuți, foarte întristați. I-am întâlnit în oraș, accidental. Mi-au mărturisit, ca unui frate, într-un asemenea prezent, între noi nu mai era distanță, motivul deznădejdii: Mi-a murit tata.
Cred că am găsit un răspuns bun, pe care l-am formulat cu încredere, ca să-i ajute: Dacă părintele tău te-ar vedea acum, din spiritul care a devenit, n-ar vrea să plângi. Când nu mai poți de dor și te înfrățești, fără să vrei, cu disperarea, adu-ți aminte de atitudinea lui în viață față de tine, de ocrotire și de curaj. Și-ar dori să treci peste tine însuți, peste necaz, cu anvergura bărbatului care a vrut să devii.
Într-un asemenea caz, rolul amintirii este de a lua din panoplia de sfaturi, pe cel mai bun, cu ajutorul căruia să mai poți privi fericit orizontul. În despărțire, îți dorești să dormi aproape mereu. Trezirea din somn te conectează automat la chin. Pe umerii tăi s-a prăbușit cerul. Așa ți se pare.
Fii primul care comentează