Suntem în Săptămâna Patimilor. Cei plecaţi prin depărtări s-au întors, ceea ce se şi vede. Abia dacă a venit vremea frumoasă, că prin oraş nu se mai poate circula. Din nou. Cozile de maşini, către şi dinspre Mall, paralizează întreaga urbe, de parcă ne-am afla din nou în urmă cu vreo câţiva ani, când criza nu se abătuse nici prin Europa, nici pe la noi. Doar că ambuteiajele sunt strâns legate de patimi. Fiindcă cei ce sunt prinşi în trafic suferă văzând cum pietonii se plimbă nestingheriţi pe trotuare şi cum, nu o dată, ajung la destinaţie mai repede. Da, dar ei inhalează tot aerul ăsta poluat, zic cei din maşini, închid geamurile şi pornesc fericiţi instalaţiile de aer condiţionat. Condiţionată le este şi fericirea, pentru că, orice fac, tot nu înaintează. Şi atunci încep să-şi verse amarul pe cei de lângă ei şi, încetul cu încetul, patimile devin generale.
Dar bunăstarea nu se vede doar pe străzi, ci şi prin magazine, unde preţuri mai mari ca prin Vest îi sperie pe occidentalii (indiferent de ce naţie or fi ei) care, veniţi cu mai noii sau mai vechii lor amici din Est, credeau că, în afara tradiţiilor de Paşti într-o cultură diferită de cea a lor, vor mai prinde şi vreo reducere. Numai că lucrurile nu stau aşa. Noi mergem acolo pentru reduceri, fiindcă acasă nu-s. Ce s-or fi gândit ei venind într-o ţară sărăcită, nu ştiu, dar cam bănuiesc ce gândesc cu toţii când văd realitatea de pe aici. Şi nu în ultimul rând, încă o dată se adevereşte proverbul pe care unii l-au uitat: socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din… magazine.
Şi, dacă tot am amintit de tradiţii, stau şi mă minunez mereu cum, în aşteptarea sau, mă rog, pregătirea Sărbătorilor de Paşti, se îmbină simbiotic vechiul cu noul. Ceea ce dovedeşte încă o dată că suntem un popor smerit. Astfel, de pildă, în tradiţia creştină, adică a noastră, Sfintele Sărbători ale Paştilor sunt precedate de o perioadă de post. Denumit uneori şi postul mare. Asta o spune tradiţia. Noutatea este că acum, de când umblă pe la colţuri căţeii cu covrigi prin coadă, nu mai dă bine să posteşti. Adică nimeni n-are nimic împotrivă, toţi merg şi la slujbele duminicale, dar postul e de domeniul trecutului: ei se pot pregăti spiritual şi altfel pentru Înviere. Peste drum de Catedrală este o shawarmerie, mai sunt şi câteva terase şi, să nu uităm, mai e şi muzica de voie bună, pe ritmuri orientale.
Cine vrea să fie, însă, în pas cu vremurile, cu bunăstarea şi cu cele din zilele noastre nici nu ştie de post. Ştie că pe undeva, prin primăvară, sunt Paştile şi că, apoi, mai vine şi 1 Mai. Cam atât îl interesează, căci, deh, are destule pe cap, pe la servici şi prin alte părţi, las’ că află el de prin presă, de pe net sau pe la vreo coadă când anume cad anul ăsta Paştile. De Florii îşi aminteşte, când vede, din întâmplare, într-o duminică, pe stradă, o mulţime cu ramuri de salcie în mână. Atunci e clipa în care ştie că nu mai e mult până se termină şi cu postul ăla şi poate şi el să mănânce în linişte. Uitând, evident, cu desăvârşire, că el nici nu a postit. De altminteri, nici n-ar avea nevoie să postească – însă numai prin faptul că ar fi putut să o facă lucrul e ca şi împlinit. Nu că i-ar fi greu, da’ de unde, nu că ar implica şi o latură spirituală, are el destule, dar pur şi simplu sunt destui alţii care o fac şi pentru el.
Nici Săptămâna Patimilor nu mai ştie el exact când e, adică sigur, dacă l-ai opri şi l-ai întreba, dacă i-ai mai da şi un timp de gândire, poate că ţi-ar da un răspuns adecvat. Dar de ce atâta efort, când sunt alţii care ştiu ce şi când, alţii care nu sunt ocupaţi, alţii care au timp şi nu sunt preocupaţi să facă bani. Alţii care n-au nimic altceva de făcut. Lui să i se spună când anume, şi restul vine de la sine.
Pentru că el ştie ce vrea şi mai ales că poate. Poate să cumpere, dacă vrea, bineînţeles, câteva peturi cu bere, mai poate şi un miel întreg, poate să mai ia şi ouă gata vopsite (e doar evident că nu are timp să piardă cu vopsitul în familie), să ia cozonac (numai el ştie câtă vreme durează până să crească aluatul!), mai ia şi cadouri, ceva aşa, mai ieşit din comun, să fie de firmă şi să aibă o rezonanţă cât de cât şi în urechile celor ce habar n-au, poate să ia şi drob şi mai poate să bea printre ele şi câte o cafea.
În fine, vine duminica Paştilor. El este obosit, e prost dispus, nu are chef de nimic. De ce să ciocnească ouă, când nici măcar nu sunt vopsite în casă, de ce să mănânce cozonac, când e cumpărat şi prost. Mai bine deschide televizorul şi caută un program care să nu aibă legătură cu sărbătorile. S-a săturat până peste cap de ele, atât de mult a alergat prin tot oraşul să le facă pe plac ăstora care acum nici nu-i mulţumesc pentru cadouri, atât de mult a stat în trafic, încât i-a ieşit pe nas, a dat atâţia bani, că nici nu ştie ce o să facă de 1 Mai (dacă mai face vreodată ceva, oricum), mai bine să găsească nişte muzică să-l mai binedispună şi s-o dea tare, să-l mai lase şi vecinii ăştia în pace, să-şi deschidă petul de bere şi să mănânce din mielul ăla care, oricum, e prost gătit, dar îl mănâncă şi aşa, treacă de la el, că, la urma urmei, aşa e tradiţia, sunt Sfintele Paşti, nu?
Fii primul care comentează