Unii au un asemenea bun-simț, încât li se pare fundamental să-i respecte mai întâi pe alții, apoi pe ei înșiși. Atitudinea aceasta poate fi și o problemă de vârstă, să fii prea tânăr pentru a crede că, apreciind pe alții, și ei vor da o replică asemănătoare. Dar nu este decât foarte rar așa. De la cine te aștepți mai mult (și pe care nu-l bănuiești de rea-voință), acela te va dezamăgi întrucât pentru el normal este să se laude, încă o dată, pe sine, nu să pună o vorbă pozitivă pentru tine, care ai avea nevoie, pe când el, să spunem, și-a realizat opțiunile: exilul, revenirea și ce va mai fi vrând el pe pământ să i se împlinească. Un asemenea tip de om, desigur, trebuie să fie frustrat, ușor influențabil, supărăcios pe cei care-l prețuiesc și temător față de adversari. Sau, de ce nu?, oportunist de meserie, care-și dă seama că în societatea românească mai de folos ca omenia, e funcția (și a ta și a celui care te poate ajuta să parvii), deși, repet, lui poate nu i-ar mai trebui nimic, având totul. Orgoliul îl micșorează.
Am avut un bun prieten, acum director. Eram studenți, eu, la Litere, el, la Istorie. Îmi vorbea despre Maniu din punctul de vedere al istoricului de vocație, așa cum îmi părea, oricum, pasionat. De câte ori ne revedeam, mă asigura, deși nu i-o ceream și nu intenționam să avem acest subiect, că, dacă va ajunge să dețină vreo funcție, mă va ajuta, nu numai pe mine, ci și pe oricare din familia mea.
Anul trecut, l-am vizitat. În birou, avea fotografia unui individ îmbrăcat în alb. Am crezut că este o personalitate a istoriei naționale. Era singura poză înrămată tronând pe anexă.
– El?, mi-a răspuns când l-am întrebat, el trebuie să fie președintele României… E cel mai bun Dj de muzică house din lume.
Am rămas pe gânduri, fără vorbe. Să-mi fi pierdut respectul pentru amicul meu astăzi? Desigur, nu. Din următorul motiv: el face parte din categoria celor fără spate, ca mine. Doar atât ne mai leagă.
Nu mai trec prin unghiurile altora de vedere (nu că aș fi făcut-o vreodată), ca să văd cine sunt. Trecând, la cât de bizară a devenit lumea, riști să pierzi ceea ce te definește și să te alegi cu niște păreri despre tine mai grele ca hainele de iarnă.
Privesc în mine, îmi văd adâncimea și tac.
Fii primul care comentează