Ideea unității naționale, dorința de reîntregire a vechilor teritorii ale strămoșilor noștri a traversat secole și milenii și au existat destule momente de încercare sau chiar de refacere parțială a unității teritoriale; era singurul element care lipsea, căci niciodată în istoria poporului nostru nu au fost momente în care să nu constatăm unitatea spirituală a daco-românilor- unitatea de limbă, credințe religioase, tradiții și obiceiuri. Premergătoare Marii Uniri au fost și încercările lui Menumorut din 839, 1330 sub Basarab I, 1600-1601 sub Mihai Viteazul, 1658-1659 sub Mihai Radu, 1784 sub Horea „rex Daciae”. Dimitrie Cantemir în opera sa principală „Hronicul a toată Țara Românească, care apoi s-a despărțit în Moldova, Muntenia și Ardealul”, afirma unitatea străbună a poporului, dar de multe ori despărțit nu din vina lui.
Între anii 1806-1808, Moldova cuprinzând și Basarabia a fost unită cu Valahia (Țara Românească) sub un singur sceptru de către Constantin Alexandru Ipsilanti voievod, el însuși un român macedonean. Un istoric contemporan cu domnii fanarioți, Iakob Ehrler scria că „în greci trebuie să vedem aromâni” și un cronicar cleric afirma că: „boierii greci de origină, rudiți cu noi”. Dorința lui Alex. Ipsilanti era aceea de a se încorona „rege al Daciei” la care să aducă și Macedonia. După ce Imperiul Otoman a declarat război Rusiei, la 15 dec. 1806, Ipsilanti intră în București și pentru a-și consolida poziția dă o Proclamație prin care se autointitulează „Io Constantin Alexandru voevod, amândurora țărilor Moldovia și Valahia”. În această calitate de domn al Moldovei și Valahiei, Ipsilanti emite mai multe ordine până la 6 mai 1807, și primele proiecte vizează reînființarea statului dacic.
Într-un memoriu adresat împăratului Napoleon, boierii moldoveni cereau unirea Moldovei cu Țara Românească „fie sub numele Dacia, fie sub numele de Valahia Mare”, argumentându-se că populația lor alcătuia o singură națiune, având aceeași origine latină, credință, aceleași instituții și același viitor. Cam în același timp, scriitorul din Ardeal I. Budai Deleanu afirma: „neamul românesc face (formează) în Dacia o națiune de frunte. Existând o singură națiune, era firesc ca aceasta să trăiască într-un singur stat”. Dintr-un raport al consulului englez Summere din anul 1807, aflăm că „Ipsilanti vodă acum din febr. 1807 aspiră să realizeze visul său măreț de a uni sub sceptrul său unic Basarabia, Principatele (Moldova, Valahia) și Serbia”. Vedem că această refacere parțială a unității statale a românilor este agreată de Anglia și Rusia, căci s-a răspândit vestea „că împăratul Rusiei l-au așezat pe Alexandru rege al Basarabiei, Moldovei, Valahiei și Serbiei și că fiul său, beizadea Alecu are să se cunune cu sora împăratului”.
Dar Ipsilanti a fost subminat atât de unii boieri din țară, cât și de unii dintre generalii țarului, așa că la 18 febr.1808 el a fost îndepărtat, bisericile au primit ordin să nu-l mai pomenească la slujbe. Toate bisericile pomeneau un singur domnitor, pe Constantin Ipsilanti și faptul acesta arată unirea bisericilor celor 2 provincii, unitatea religioasă a românilor și atestă acest preludiu semnificativ pentru anul 1859. Dar și după „mazilirea” lui Ipsilanti, unitatea religioasă a continuat sub Mitropolitul Gavriil, care se intitula „exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei”. Acesta a fost mitropolitul Chișinăului și al Hotinului, după cutremurul din 1821 a refăcut Biserica de la Căpriana, Basarabia, ctitorie a lui Alexandru cel Bun.
Ipsilanti și-a dat seama că numai prin forțe proprii va putea realiza și susține unitatea statală, motiv pentru care a organizat o armată românească, spune Dionisie Eclirsiarhul strângându-și ostași „ din Țara Moldovei 10 000, pe care i-a numit dragonii makedoneni”. Nu este întâmplător faptul că în prima sa domnie între anii 1802-1806, în armata națională organizată, Ipsilanti îi încredințează funcția de „mare comis” lui Tudor Vladimirescu, iar oastea pandurilor în timpul războiului ruso-turc era condusă tot de el.
Ipsilanti a fost îndepărtat dar, evenimentele acelor 2 ani, 1806-1808, unirea țării Moldovei în care găsim Basarabia și a Valahiei, aducerea în granițele străbune a teritoriilor înstrăinate, au contribuit la întărirea conștiinței a apartenenței de neam, fiind o etapă importantă în drumul spre refacerea statului unitar daco-român.
