Duminică, 4 octombrie 2026, când Biserica noastră îl cinstește pe sfântul preot mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel mai însemnat teolog al spațiului ortodox sud-european din veacul al XX-lea, “artistul luminii”, Silviu Oravitzan pășește în cel de-al 85-lea an al vieții sale pământești.
Născut în localitatea Ciclova-Montană, glie binecuvântată a Banatului de Sud, din părinții Iosif și Ecaterina, ambii învățători, Silviu Oravitzan a crescut și a copilărit la umbra munților și a codrilor bănățeni.
Părinții i-au oferit educația, rigoarea intelectuală și i-au insuflat dragostea față de cultură, iar bunica, pe care o evocă mereu cu recunoștință, i-a deschis porțile sufletului și ale cunoașterii spre universul mistic, ancestral și nevăzut.
Din perioada copilăriei provine și fascinația sa pentru istoria și legendele locale, insuflată de tatăl său, care îi povestea că Nicolae Iorga urcase în „altarul de sus”, adică în podul bisericii din Ciclova, pentru a salva documente istorice foarte importante.
Din păcate, regimul comunist i-a deportat părinții și le-a impus un domiciliu forțat, Silviu și fratele său, Gheorghe, rămânând în grija bunicii.
Pentru copilul Silviu, aceasta a fost o lecție dură, dar esențială despre demnitate și respectul față de adevăratele valori morale si spirituale.
În casa părintească și în satul natal, viitorul artist a deprins secretul materialului care avea să devină suportul splendidelor sale basoreliefuri. Costumele populare și țesăturile tradiționale purtate de către consătenii săi, cu diferite forme geometrice: pătratul rotit, cercul, rombul și crucea i s-au întipărit în memorie ca literele unui alfabet sacru.
Una dintre cele mai impresionante imagini, pe care o consideră esențială pentru înțelegerea operei sale și despre care vorbește cu adâncă emoție, este aceea a bunicii sale frământând aluatul și făcând pâinea. Pentru copilul de atunci, acest gest cotidian nu era o simplă îndeletnicire casnică, ci un adevărat mister cosmic, un ritual sacru, în timpul căruia materia se transforma, prin credință, trudă, pricepere și rugăciune, în „pâinea cea de toate zilele”.
Plecat din acel „colț de rai” bănățean, Silviu Oravitzan a purtat toată viața în suflet această „patrie a copilăriei” transformând-o, la maturitate, într-o operă de valoare universală.
De la coordonarea Galeriei „Pro Arte” din Lugoj, la activitatea didactică desfășurată în cadrul liceelor lugojene „Iulia Hașdeu” și „Coriolan Brediceanu”, unde l-a avut elev pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, apoi la Facultatea de Arte și Design din Timișoara și până la marile expoziții din țară, Occident și Statele Unite ale Americii, Silviu Oravitzan a purtat pretutindeni identitatea culturală românească, pe care a ridicat-o la rang de universalitate.
Formarea sa timpurie și legătura organică cu tradițiile și spiritualitatea Răsăritului creștin-ortodox au lăsat o amprentă definitivă asupra operei sale. Silviu Oravitzan nu pictează pentru a ilustra dogme, ci transformă pânza și relieful în spațiu de dialog teologic și metafizic.
Exegeții operei sale artistice subliniază că limbajul său abstract se sprijină pe câteva arhetipuri fundamentale.
Astfel, artistul vede Crucea nu doar ca un simbol al suferinței, ci ca o axă a lumii și ca „altar al mântuirii”, punte luminoasă între cer și pământ.
Cercul este pentru el simbol al perfecțiunii, al ciclicității și al infinitului, iar pătratul și rombul sunt structuri geometrice primare, împrumutate din țesăturile și costumele populare bănățene, admirate în universul mirific al satului natal.
Ceea ce îl diferențiază însă pe Silviu Oravitzan în peisajul artelor plastice este tratarea luminii, o lumină descendentă din filonul bizantin. Tehnica sa unică – în care basoreliefurile din lemn aurit dialoghează cu tonurile profunde de roșu, albastru sau ocru – amintește de strălucirea interioară a icoanelor vechi.
Lucrările celebre ale maestrului Oravitzan, precum iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la față” de la Cluj-Napoca, sculpturile realizate la mănăstirea Rohia ori vitraliul de la Reședința mitropolitană din Timișoara – una din cele mai spectaculoase și inovatoare lucrări de artă contemporană sacră din țara noastră –, demonstrează modul în care arta sa transcede secularul, devenind o veritabilă experiență spirituală.
Demn de reținut este faptul că în spatele operei lui Silviu Oravitzan nu se află doar un fin căutător de forme, ci un om profund credincios, un adevărat trăitor al sacrului.
Pentru artistul Oravitzan, credința nu este un simplu accesoriu tematic, ci, așa cum însuși mărturisește, „răspunsul firesc al devenirii mele.”
Cu prilejul lansării volumului „Lumea lui Oravitzan”, sub semnătura lui Ionel Bota, manifestare ce a avut loc joi, 5 iulie 2018, la Timișoara, maestrul Silviu Oravitzan a făcut o mărturisire impresionantă în fața auditoriului format din artiști, scriitori, poeți, profesori universitari, preoți etc.
„E sunt un om credincios, spunea „artistul luminii” atunci. Pentru mine, cea mai frumoasă rugăciune este aceasta: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24).
Pe de altă parte, personalitatea sa, marcată de sobrietate, ascunde acea smerenie profundă a meșterului anonim de odinioară, care nu creează pentru propria glorie, ci pentru a deveni un „apostol” al artei, prin intermediul căreia se revarsă lumina divină.
Lucrul în atelier este pentru acest fiu al plaiurilor oravițene o formă de rugăciune tăcută, o „rugăciune a inimii”, „o întâlnire cu Dumnezeu”, cum remarca Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Ioan al Banatului.
Pentru cunoscutul fizician și filosof Basarab Nicolescu, arta maestrului Oravitzan are scopul de a fi o „Liturghie a sacrului” și o călăuză spre transcendent. Când privești basoreliefurile sale în lemn aurit, veșmintele arhierești, iconostasul, crucea, rugul aprins, broderiile, vitraliul impresionant de la mitropolie, „Floarea vieții” ori „Mecanica cerului”, simți că nu te afli în fața unor obiecte decorative, ci în fața unor ferestre deschise către Dumnezeu.
Omul credincios Oravitzan a reușit să coboare lumina Taborului pe pânză, oferind privitorului modern o cale de vindecare spirituală și o dovadă vie că arta sacră rămâne profund actuală și mântuitoare.
Mitropolitul scriitor Bartolomeu Anania, impresionat de frumusețea aparte a creației oravitzane, a surprins, în stilul său caracteristic, esența personalității lui Silviu Oravitzan în doar câteva cuvinte: “pictor, artist, un adevărat poet al luminii necreate!”
Cu câțiva ani în urmă, ne-am închinat, cu doamna Gina, cu Silviu Oravitzan și nepotul lor Andrei, la locurile biblice din Țara Sfântă și am urcat, cu bucurie și emoție, pe Muntele Tabor. Am văzut și am simțit atunci că maestrul trăia momente inefabile pe “Muntele Luminii necreate”, tema fundamentală a operei sale. Își dorise mult să ajungă pe acest loc binecuvântat, să vadă cu ochii sufletului lumina sfântă, să înțeleagă Teologia isihastă, să ascultăm cuvântul Evangheliei, să ne rugăm și să vorbim despre minunea transfigurării și despre sfântul Grigorie Palama. Adăstarea noastră pe Muntele Schimbării la Față a Domnului a fost, cu adevărat, un moment de aleasă împlinire duhovnicească.
Acum, la aniversarea a opt decenii și jumătate de viață, Silviu Oravitzan rămâne pentru noi și pentru toți cei care îl prețuiesc și iubesc un reper de demnitate artistică și de credință curată, un creator care nu se suprapune peste Creator și care ne amintește mereu că arta adevărată este aceea care reușește să transmită ce este dincolo de ea, nevăzut cu ochii trupului.
La mulți și fericiți ani, iubite maestre, cu sănătate, putere și ajutor de la Dumnezeu, împreună cu doamna Gina și cu toată familia Dumneavoastră!
