„Sunt dac cu trup și suflet
Și cu mândrie recunosc!
Sunt dac și nu roman!” – Bogdan Petriceicu Hașdeu
În acele vremuri, când latinitatea era literă de lege în cultura românească și se oficializase teza romanizării, cel dintâi erudit care și-a asumat curajul să așeze adevărul pe locul pe care-l merită, a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu. El a afirmat că nu ne tragem cu toții de la Râm, dacii nu au pierit cu toții în urma războaielor cu romanii, Dacia nu a fost abandonată odată cu retragerea legiunilor romane în anul 271, că limba dacilor nu a dispărut; limba lor este cea mai veche limbă vorbită și cunoscută, o limbă protolatină, preromană.
După apariția studiului său din anul 1860, cu titlul „Perit-au dacii?”, în care componenta romană a originii noastre este umbrită de elementul dac, o adevărată romanomanie cu punctul de plecare în lucrările Școlii ardelene, a bulversat preocupărilor intelectualilor vremii. Puțini s-au încumetat să cerceteze substratul autohton dac al limbii și poporului român, din cauza dificultăților investigației; izvoarele narative asupra dacilor erau foarte puține, iar arheologia era abia la începutul nașterii sale și era mai comod de mers pe direcția oficială a latinității.
Când a putut fi extinsă cercetarea, găsindu-se probe arheologice și epigrafice, rădăcinile poporului român au coborât până în epoca neolitică, aproape la 3 500 î. Hr.- ceea ce înseamnă un progres al cercetării, considerându-se că postamentul vetrei strămoșilor noștri traci de atunci era pus, asigurându-se apoi, sedimentarea poporului geto-dac.
Părerea lui Hașdeu, dar și a altor istorici, este aceea, că geții au obârșia în Gether, numit în Geneză fiul lui Aran, Gether fiind nepotul lui Noe, care cu ajutorul lui Dumnezeu au stăpânit Pontul Euxin, Sarmația, Moesia și țările învecinate. Să răsfoiască cei ce pot cărțile lui Herodot, pe Enea Silviu, „Hronicul” lui Carion, pe Gurtler care a scris „Începuturile lumii”, și pe cei care au scris despre vechimea neamurilor, indică Hașdeu. El preia și ideile lui Jules Michelet, care în anul 1853, vorbea cu mare respect despre strămoșii noștri, care aflați în bătaia valurilor unor mări furtunoase, alcătuită din numeroase popoare, au rămas statornici, căci apele de la suprafață au putut mereu să se schimbe, dar nu și adâncul. Ei au păstrat neștirbit tot ceea ce i-au lăsat strămoșii: portul, limba, tradiții și obiceiuri, moravurile, cântecul doina și hora, noblețea. Dacia a rămas credincioasă ei însăși, statornică în geniul ei originar.
Și chiar dacă, în această mare provincie a Imperiului Roman, s-a întâmplat ca un italic să-și căsătorească fiica cu fiul unui dac, „elementul cel dintâi a rămas dominant în acest amestec”. B. P. Hașdeu scria: „Nici nu se duce dacul, nici nu dispare, chit că vreunul din descendenții săi de peste timp îl va renega, mândrindu-se -exclusiv- cu originea romană, în pofida evidenței”, căci originile dacilor sunt scrise în cele mai vechi scrieri, în Geneză.
Și mai târziu, vom găsi lucrări ale unor lingviști, istorici cercetători în care se afirmă: „Românii nu-și au originea în culcușul amoros al lui Traian cu o femeie dacică de moralitate îndoielnică”, scrie Constantin Daicoviciu; N. Iorga scrie „Nu mai credem în romanizările minunate, prin legionari de 60 de ani, căsătoriți cu femei-barbare care cu capacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaționaliza…Nu credem în minunile făcute abia în decurs de un veac și jumătate cu asemenea oameni și în asemenea situații”.
Dar, „istoria este o armă de luptă”, spune Nicolae Iorga, și până vine adevărul, minciuna stăpânește nestingherită, căci ce le pasă altora de naționalitatea unui popor român, care vrea să-și scrie istoria adevărată, să se prezinte în fața lumii cu vechimea miilor de veacuri ale sale, și cu acel minunat templu al civilizației pe care l-a făurit prin geniul său creator și prin vocația sa pașnică?!
