De multe ori mă mir de perspectiva diversă pe care o au unii, din ce în ce mai mulţi, asupra artei şi a culturii în genere. Nu este vorba, neapărat, despre bugetul care i se alocă mereu, din mic în inexistent, ci mai mult de „utilitatea” acesteia.
Probabil că cei care îşi pun astfel problema omit o serie întreagă de fapte evidente. Mai întâi, nu cred că este necesar să o mai amintesc, arta nu are, evident, o utilitate precisă, imediată, vizibilă în cotidian. E drept că prin anii ’50 au existat inşi care au încercat să îi dea o astfel de utilitate şi e la fel de drept că nu doar astfel s-a născut realismul socialist, care a terorizat generaţii de intelectuali adevăraţi şi pe urma căruia mai sunt şi azi unii care cred că arta se poate judeca după vechile criterii.
Ce e de reţinut din toată această poveste este un pattern: o societate nouă nu poate exista fără o cultură paţial nouă; iar aceasta, în cazul la care tocmai mă refer, a trebuit creată din nimic. Evident, niciodată implicarea nu este de domeniul concretului absolult: un brutar, un inginer, un medic sau un şofer au, indiscutabil, o „utilitate” mai preganantă decât un pictor, un arhitect sau un scriitor – diferenţa este că artistul are şansa de a schimba pe termen lung omenirea. Iar tocmai acest lucru este cel peste care se trece atât de nonşalant cu vederea.
Ori de câte ori ne întoarcem spre trecut, ne raportăm fie la opere de artă, fie la artişti. Nu putem vorbi despre Renaştere dacă nu ne gândim la Da Vinci sau la Michelangelo, nu putem vorbi despre Constantinopol, fără să nu ni se ivească în minte Agia Sofia, nu putem vorbi despre Egipt fără piramide, despre Anglia fără Shakespeare etc. etc. Exemple sunt atât de multe, încât este inutil să le enumăr. Mai mult, orice civilizaţie se defineşte prin artă, respectiv prin propria cultură. Şi asta, din timpuri imemoriale. Să ne gândim pentru o secundă la oamenii paleoliticului timpuriu care au pictat în întunericul absolut din grota de la Lascaux celebrele imagini. Evident, nu se pune problema nici că se plictiseau, nici că nu ar fi vrut să transmită ceva. După cum spuneam, acesta este numai un exemplu, dar pot fi aduse nenumărate altele în discuţie.
Ba, din contră, ori de câte ori ne aflăm într-o localitate străină, simţim imboldul de a vizita muzee, case memoriale, catedrale şi, nu de puţine ori, chiar dacă neterminate precum Sagrada Familia a lui Gaudi de pildă, toate acesta continuă să atragă mai mult decât orice altceva.
Acesta este paradoxul artei: chiar dacă arta este cea care stă la baza societăţii, chiar dacă o cultură este modelată de artişti, ei sunt cei cărora li se cere o „utilitate”. În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat faptul că sunt rare cazurile în care un artist s-a bucurat de respectul cuvenit în epocă. Aprecierea a venit postum nu numai din cauză că astfel dispar invidiile, ci şi pentru că abia atunci s-a observat impactul lui asupra societăţii, rolul adus de el în schimbarea ei.
Poate că unii dintre edilii noştri, care, de altminteri, se bucură de simpatia mea, ar trebui să se gândească şi la acest aspect. Poate că ar trebui să îl ia în considerare, atunci când afirmă că nu arta, că nu cultura sunt prioritatea lor, ci o echipă de fotbal. Sau poate că se gândeau la gloria eternă a unor sportivi de prin arene similare – Spartacus, să zicem? Să nu uităm însă, nici noi, nici alţii, că până şi el, aşa neînvins şi arătos cum trebuie să fi fost, tot prin intermediul artei a devenit nemuritor.
Fii primul care comentează