Grigore Alexandrescu s-a născut în Târgoviște, la 22 februarie 1810, într-o familie săracă, în mahalaua Lemnului. Grigore a fost al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. Rămas orfan de mic, a fost crescut de părintele Ieremia, unchiul lui din București.
Tânărul Grigore, s-a dovedit a fi extrem de inteligent, astfel, a studiat atât greaca, cât și franceza. A ajuns astăzi unul dintre cei mai cunoscuți poeți români. Poetul a scris poezii și fabule, multe dintre acestea din urmă cu substrat politic. Alexandrescu a fost coleg cu Ion Ghica și îl cunoaște pe Ion Heliade Rădulescu – care-i va publica prima poezie Miezul nopţii.
Grigore Alexandrescu s-a stins din viață la 25 noiembrie 1885 la București.
Recomandăm volumul Scrieri – Grigore Alexandrescu, acesta cuprinzând atât poezia lirică a scriitorului, cât și aproape toate satirele, epistolele, fabulele și epigramele din cele două volume-reper ale poetului: Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847) și Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863); paginile de proză din Memorialul de călătorie, scrise în urma călătoriei la mănăstirile din Oltenia și chiar câteva texte din publicistica literară.
Boul şi viţelul
de Grigore Alexandrescu
Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.
– Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Şa ai totdeauna un dram de noroc.
Aşa d-a vieţii veselă schimbare,
Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.
Viţelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc – zise-ndată – niţel fân să-i cer.”
Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme – zice – nu-l poci supăra.”
– „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”
– „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă daca vrei să fii.”
La o mojicie atâta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.
Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.
A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,
Să-l găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.
„Boierule – zise – aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
– „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”
