Istoria omenirii, de când a început să fie scrisă, a fost scrisă de învingători și totdeauna a fost falsificată; din vechile timpuri și până în zilele noastre acest lucru este valabil, nimic nu s-a schimbat. Istoria reține multe erori, mistificări ale unor evenimente prezentate de-a lungul timpului, ele se imprimă în conștiința posterității ca un lucru real și este foarte greu să vii să îndrepți ce s-a greșit.
Biblioteca din Alexandria, cel mai ilustru centru al culturii și cunoașterii din lumea antică, a fost distrusă de mai multe ori. Înființată în anul 247 î. e. n. sub guvernatorul Egiptului, Ptolemeu Soter, din ordinul lui Alexandru Macedon, de ea ocupându-se învățatul de origine traco-dacă, Demetrios din Phalerna, avea 700 000 de volume, adunate din întreaga antichitate, manuscrise vechi prețioase, opera lui Aristotel, Pitagora, toată înțelepciunea lumii din acea vreme. Cărțile lui Beros, mare preot babilonian, despre istoria omenirii, scrise după întâlnirile lui cu „Seniorii Negri”, care i-au dat informații, ale preotului egiptean, Manethon, care știa toate secretele Egiptului Antic (a scris 8 cărți, una dintre ele „Cartea lui Thot”), ale fenicianului Muchus, precursorul teoriei atomice, înainte de Democrit, opera lui Platon și a învățaților arabi.
În anul 47 î. e. n. Iulius Cezar a cerut ca toate cărțile care vorbesc de „Seniorii Negri”, să fie scoase și aduse la Roma. Au fost încărcate pe un vapor, dar acesta a luat foc pe Nil și s-a scufundat. Și împărăteasa Zenobia și Diocletian au cerut distrugerea cărților de alchimie. Ultima lovitură dată bibliotecii a fost în anul 646 e. n. când Egiptul a fost ocupat de arabi. Dar, contrar informației care circulă și azi, nu arabii au dat foc bibliotecii; ei erau un popor cult și iubitor de carte, preocupați de științe și arte, incendiul a cuprins biblioteca, pornind de la casele evreilor din jur, fără vreo intenție.
Columna împăratului roman, Traian, glorificând înfrângerea dacilor, poate fi considerată o încercare de a reconstrui cartea lui „Dacica”, lucrare care prezintă evenimente importante din cele două războaie duse pentru „cucerirea Daciei, care deținea aurul necesar nouă, dar și pentru că nu putea lăsa imperiul nepăsător, când vedea la marginea stăpânirii sale, întărindu-se considerabil în ultimul timp cel mai puternic stat după Roma” scrie Traian.
Scenele din carte sunt transpuse în metope, despărțite între ele prin trunchiuri de copac. Metopa nr. 35 reprezintă o relatare a împăratului, despre dacii din sudul Dunării, care deși se aflau de multă vreme supuși romanilor nu se împăcau cu ideea stăpânirii; fraternizau cu cei de la nordul fluviului, și mai mult decât atât, le dădeau informații despre castrele lor slab păzite, mutarea trupelor legionare, acționau împotriva Romei, atacând convoaiele militare care aprovizionau trupele cu hrană și tehnică. Câțiva dintre ei au fost prinși, aduși în castru și supuși torturilor, de către femeile romane, soțiile legionarilor.
Deși împăratul nu lansează sub nici o formă ideea că, femeile dace ar fi supus la cazne pe prizonierii romani, deși metopa prezintă corect scena, totuși această metopă, despre care vorbim, cunoscută sub numele „torționarele”, este interpretată greșit și a rămas în mintea romanilor așa cum au vrut ei, să arate sălbăticia, cruzimea, barbaria la care legionarii prizonieri au fost supuși în Dacia.
În realitate, după cum a sesizat Vlad Protopopescu în articolul „Taina unei scene de pe Columna lui Traian” din anul 1982 în „Magazin istoric”, torționarele au coafura tipic romană, cu părul despărțit în două șuvițe legate într-un coc la spate, nu sunt ca femeile dace cu basmale legate sub bărbie, așa cum poară și azi. Bărbații torturați poartă bărbi și plete la fel ca toți dacii, spre deosebire de romani, care -și rădeau barba.
Istoricul roman Florus, fiind contemporan cu Traian, confirmă și el adevărul metopei: „Acești dușmani traci, cei mai sângeroși dintre toți, n-au putut fi astâmpărați decât aplicând împotriva lor propriile lor metode: s-au folosit așadar împotriva prizonierilor focul și fierul”.
