Fenomenul de pe cerul Americii din noiembrie 1799 a fost consemnat foarte amănunțit de neobositul explorator Alexander von Humboldt, care a asistat la acest grandios spectacol: „Timp de 4 ore au căzut, unele după altele, mii de sfere de foc. Direcția lor era constantă, de la nord la sud. Chiar de la-început n-a existat pre cer o suprafață mai mare de 3 ori cât luna, care să nu fie străbătută în fiecare clipă de o ploaie de stele căzătoare și globuri de foc. Toți meteorii lăsau în urma lor dungi luminoase de 8 până la 10 grade. Unii meteori aveau clar un miez vizibil de mărimea discului lui Jupiter, nucleu de la care porneau scântei extrem de strălucitoare. Globurile incandescente explodau uneori, dar cele mai mari dispăreau lăsând în urmă lungi dâre de lumină”.
Tot el notează fenomenele premergătoare unei eclipse solare la care a fost martor: „Câteva zile înainte de a se produce eclipsa solară, și după aceasta, s-au petrecut fenomene atmosferice cu totul aparte. Ne găseam în așa zisa iarnă din aceste locuri, adică în anotimpul când cerul este înnorat și cad ploi limpezi însoțite de furtună. Între 10 oct. și 3 nov. la căderea nopții se înălța în zare o pâclă roșiatică, și în câteva minute pe toată întinderea albastră a bolții cerești se așternea un văl dens. Ceața răspândea o lumină ruginie, apăsătoare. Stelele palpitau ca niște torțe bătute de vânt. O furtună cosmică le agita luminile îndepărtate. Noaptea, luna își estompa prezența, în jurul discului selenar desemnându-se vag un halou ruginiu. În această atmosferă tensionată s-au înlănțuit 6 zile și 6 nopți de neliniști. Aerul era fierbinte și o arșiță teribilă învăluia totul. Solul crăpa, se despica în frânturi.
O uriașă cantitate de energie se descărca în înaltul cerului. Bolta era brăzdată de fulgere ce se înscriau pe cerul înnoptat ca niște giganți arbori răsturnați cu crengile în jos. Tunetele nu se rostogoleau, ci răsunau ca o neîncetată canonadă. Solul era zguduit de jos în sus, ca și cum o uriașă făptură a adâncurilor încerca să iasă la suprafață din închisoarea Pământului. Cutremurele se succedau la intervale scurte sub cerul neguros brăzdat de luminile violente ale unei adevărate cascade de descărcări electrice. O ploaie densă, covârșitoare revărsa parcă puhoaiele înaltului. Apoi s-a înstăpânit liniștea. Ceața sângerie a început să se destrame în petece zdrențuite; pe cerul indigo a apărut soarele. Un soare bizar. Nemaivăzut. Discul lui era deformat, sensibil alungit, cu marginile dințate. Din miezul lui se răsfrângeau fascicule luminoase, o infinitate de curcubeie. Și, într-un târziu, lumina s-a răspândit pe tot cuprinsul cerului și al pământului”.
Astfel de imagini apocaliptice, înfiorătoare și de intensă trăire umană s-au manifestat desigur, într-un vast arc de timp și pe arii de civilizații diferite, au indus idei esențiale privind nașterea și moartea lumilor, prorocii și toate religiile, anunțând „dezlănțuirea mâniei divine”, care va desăvârși opera distructivă a omenirii. Calendarele antice bazate pe cicluri și perioade de ani, răspândeau ideea morții și a reînvierii, a renașterii prin jertfă, și o găsim în toate orizonturile religioase ale lumii, în teogoniile și cosmogoniile antice ca și în cele moderne.
Vechile lumi pierdute în negura vremii au trăit întâmplări extraordinare –„ere de foc, era apelor revărsate”, și cine știe câte amprente ale trecerii lor nu au fost acoperite de lavă, scufundate în adâncul oceanelor, pierzându-se astfel prețioase mărturii ale trecutului?
Relevant este faptul că fantasma sfârșitului lumii prin dispariția soarelui cuprinde într-o adâncă îngrijorare și lumea de azi, aceeași sub un alt arc de timp, când pe malul Istrului acum 4 500 de ani, un bărbat în cumpăna vârstei urmărea cu mâinile la tâmple furat de gânduri, unduirea apelor marelui fluviu și curgerea timpului. Așa l-a imortalizat în lut ars artistul anonim pe „Gânditorul de la Hamangia”, Cernavodă, într-o sinteză sculpturală cu intense și profunde trăiri umane de neliniști și îngrijorări, ilustrate admirabil cu atâtea veacuri și milenii înaintea „Gânditorului” lui Rodin. Și ce mesaj din vremuri îndepărtate ne transmite peste timp, acest personaj adâncit într-o serenisimă meditație a sinelui său?
