22 februarie – 1810 (d.25 noiembrie 1885, Bucureşti) s-a născut, la Târgovişte, marele poet şi fabulist român Grigore Alexandrescu. Provenea dintr-o familie de boieri. Era pasionat de limba greacă, putând reproduce scene din Sofocle şi Euripide. Rămâne orfan de ambii părinţi, dar leagă o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica. Citeşte marii scriitori ai vremii şi începe să publice la 6 martie 1832, în „Curierul românesc”, prima poezie „Miezul nopții”. Urmează să o serie de volume publicate, sub diverse „protecţii” ale domnitorilor vremii. De remarcat este ascensiunea lui socială; în 1850 este numit director al Arhivelor Statului, în 1859 este numit director, apoi ministru ad-interim la Departamentul „Cultelor şi Instrucţiunii Publice” de către domnitorul Al. I. Cuza. În 1860 este numit membru în Comisia Centrală (Focşani). Se căsătoreşte cu Raluca Stamati în acelaşi an. Urmează apoi un declin cognitiv în viaţa poetului, peste câţiva ani fiind diagnosticat cu o tulburare mentală severă, ce a pus capăt carierei lui şi a fost dat uitării de către publicul care îl aprecia şi adula odinioară. E trist cum poţi fi mort, în viaţă fiind. A rămas în memoria noastră cu o serie de aproximativ 40 de fabule, si multe poezii.
Umbra lui Mircea – la Cozia
Grigore Alexandrescu
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.
Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.
Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui și armura,
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează,
Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.
Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.
În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit,
Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește,
Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.
Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește,
La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt;
Peste unde și-n tărie întunerecul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt.
Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Și-ale valurilor mîndre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.
(„Propășirea“, 7 mai 1844)
22 Februarie – 1906 Este înfiinţat Institutul Geologic al României prin Decret Regal, semnat de Majestatea sa Regele Carol I al României. Acest Institut are ca scop cercetarea şi dezvoltarea în domeniile Geologiei, Geofizicii, Geochimiei și Teledetecției.
22 Februarie – 1905 S-a înfiinţat primul sindicat din România, al tâmplarilor. Acesta a fost condus de I.C. Frimu şi Voicu Andreescu-Râureanu.
Surse: http://lyberti.com/; https://historia.ro/; https://www.descopera.ro/cultura/13868241-infiintarea-primului-sindicat-din-romania-al-tamplarilor
Cristina Maria Druguș
