Înființat în 1971 la Timișoara și ghidat de spiritul în care „Banatul este barocul etnografiei”, Muzeul Satului Bănățean s-a născut din dorința de a opri timpul în loc pentru că aici, casele bătrânești nu sunt doar exponate mute, ci martore calde ale unor istorii de viață care îmbină mirosul de lemn vechi cu nostalgiile copilăriei la bunici.
Ideea nu a apărut peste noapte, ci încă din anii interbelici, când marele Ioachim Miloia visa la un colț în aer liber care să adune sufletul Banatului, iar visul s-a concretizat abia în august 1971, când ulițele verzi din Pădurea Verde au început să primească oaspeți de lemn și lut: case aduse din satele îndepărtate, cu tot cu pridvoarele lor scârțâitoare și sobele ce păreau că încă mai păstrează aburul ciorbei de fasole de duminică.
„Mutarea unei case întregi nu este o treabă pentru oricine dacă vă imaginați un perete de bârnă cu istorie de două veacuri, umflat de mândrie bănățeană, călătorind pe platforme rudimentare prin fața unor muncitori nedumeriți, uimiți și dezorientați, care se cruceau:
,,-Și unde zici, domnule, că ducem sufrageria asta cu tot cu tindă?”
,,-La oraș, să vadă blocul cum arată acoperișul de șindrilă!”
Bârnele au scârțâit, unii stâlpi de la prispă au făcut figuri la montaj, dar satul s-a reîntregit la marginea Timișoarei, așa că nici chiar primarul sau crâșma din sat n-au scăpat de mutare, Muzeul Satului Bănățean devenind singurul loc din țară unde centrul civic cu primărie, biserică și birt te îmbie la o altfel de așezare pe pământ.
Trecutul de aici nu e prăfuit, e viu și plin de peripeții și vizitatorii vin să caute liniștea, dar dau peste gâște hotărâte să le apere proprietatea sau peste vreo pisică pripășită pe o vatră străveche, care toarce cu accent de tăpălean autentic.
Mulți intră grăbiți, cu ochii pe telefon, dar se opresc împietriți în fața unei lăzi de zestre unde un ghem de ață uitat parcă le șoptește că nu e nicio grabă în univers.
Banatul de la muzeu te ia de mână și îți arată că acasă nu e doar un punct pe hartă, ci o stare de spirit caldă, curată și puțin ironică în fața trecerii anilor.
Există locuri unde timpul nu curge, ci se așază la taifas în marginea Timișoarei, acolo unde Pădurea Verde își deschide brațele de frunziș, Muzeul Satului Bănățean, nefiind o simplă colecție de exponate, ci o mașină a timpului construită din pământ bătătorit, bârne bătrâne și lacrimi de dor, aici, fiecare casă salvată de la uitare este un poem nescris, o mărturie a unei lumi care a refuzat să moară sub șenilele modernității.
Visul acestui sat-muzeu s-a născut din teama că vom uita cine suntem, așa că în perioada interbelică, marele cărturar Ioachim Miloia, privind cum satele Banatului încep să își schimbe hainele vechi pe straie de ciment, a înțeles că sufletul neamului trebuie adăpostit.
Abia în august 1971, sub coordonarea etnografului Sergiu Moraru, primele bârne au început să fie descărcate în Pădurea Verde și nu a fost ușor să muți o casă pentru că trebuia să-i muți rădăcinile, să-i convingi pe bătrânii satelor că bucătăria în care au crescut zece copii nu va deveni un simplu „obiect de inventar”, ci o candelă aprinsă pentru viitor, așa că rând pe rând, gospodăriile au fost demontate bucată cu bucată, numerotate cu cretă și transportate pe drumuri prăfuite, ca niște uriași adormiți, până la noul lor cămin.
Ca să înțelegem cum s-a clădit acest loc, trebuie să ne imaginăm dialogul savuros dintre meșterii aduși din sate să reconstruiască casele și tinerii muzeografi școliți la oraș.
Pe ulița muzeului, în fața unei case din Chizătău, Moș Doru (74 de ani), meșter constructor din tată în fiu, cu mustață stufoasă și pălărie roasă de vreme, stă de vorbă cu Mihai (25 de ani), muzeograf proaspăt absolvent, cu ochelari și un caiet de schițe în mână.
Moș Doru stă pe o bârnă de lemn, potrivind o șindrilă cu bicepșii lui căliți în munci, când deodată Mihai vine alergând, panicat, cu schițele fluturând în vânt.
Mihai: (gâfâind): ,,Moș Doru! Moș Doru, opriți-vă, vă rog! Am verificat planul de la secțiunea de arhitectură din București și grinda asta de sus, „meștergrinda”, este pusă invers față de axa nord-sud cu trei grade! Trebuie să o dăm jos!”
Moș Doru (Se oprește, scuipă în palmă, îl privește lung de sub pălărie) : ,,Măi copile, tu când mănânci tăiței cu mac, îi numeri pe farfurie să vezi dacă pică pe nord?”
Mihai: ,,Nu, dar normele muzeistice cer precizie milimetrică! Este vorba despre autenticitatea structurală!”
Moș Doru: ,,Autenticitate, auzi la el, măi băiatule, casa asta a stat o sută de ani în bătaia vântului la Chizătău și n-a dărâmat-o nici ploaia, nici austrul, nici când s-a îmbătat socrul mare la nuntă și a căzut pe prispă și știi de ce?”
Mihai: (Scoate pixul, gata să noteze) ,,Din cauza unghiului de îmbinare în coadă de rândunică?”.
Moș Doru: ,,Nu, măi filozofule! Din cauză că bârna asta a fost tăiată pe lună plină și s-a pus cu rugăciune și lemnul ăsta simte când ești fudul, iar dacă-l învârt după cum zice hârtia ta de la oraș, la iarnă o să ne tragă curentul la suflet, așa că ia mai bine pune mâna pe mistrie și ajută-mă la lipit peretele cu balegă și lut, că pământul n-are nevoie de diplome ca să țină cald!”
Mihai: (Privește costumul lui nou) ,,Cu… balegă? Dar normele sanitare…”
Moș Doru: (Râde cu poftă, bătându-l pe umăr) ,,Lasă, măi, că mirosul ăsta de pământ vindecă și prostia, și mândria! Hai, la muncă, că acuș vine iarna și rămâne muzeul fără acoperiș și domnii de la oraș fără istorie!”
După discuția lui Moș dori cu Mihai, să aflăm că, ceea ce îl face unic pe Muzeul Satului, este structura sa și spre deosebire de alte muzee din țară, aici s-a reconstituit un centru civic complet, iar viața satului gravitează în jurul Bisericii de lemn din Topolovățu Mic (anul 1746), a Primăriei și a Școlii, exact cum era organizată comunitatea odinioară, arhitectura expusă reflectând caracterul multicultural al Banatului: Gospodăria țăranului caracterizată prin „fațada la stradă” (plonjată), cu porți înalte care protejau intimitatea familiei și curți interioare lungi, casele din lut bătătorit (băbătie) sau din bârne cioplite impresionând prin armonia proporțiilor.
Muzeul integrează splendid case ale etniilor care au sfințit acest pământ, găsind aici simetria riguroasă a caselor șvăbești, cu decorațiuni baroce simplificate, acoperișuri înalte și pivnițe adânci pentru vin, dar și simplitatea caldă a gospodăriilor maghiare, sârbești sau ucrainene, fiecare etnie aducând un strop din geniul său constructiv, creând un mozaic arhitectural unic în Europa.
Când soarele începe să asfințească peste Pădurea Verde, umbrele caselor de la muzeu se lungesc pe iarba moale, ca niște bătrâni care se întind să se odihnească după o zi lungă de coasă, zgomotul orașului se stinge, înghițit de foșnetul frunzelor și dacă pășești încet pe prispă și închizi ochii, se întâmplă o minune: mirosul de lemn ars, de gutuie lăsată pe fereastră și de pământ reavăn îți deblochează sertare ale memoriei pe care le credeai pierdute pentru totdeauna și parcă auzi din nou vocea bunicului, aspră dar blândă, strigându-te pe nume de dincolo de ani, parcă simți mâinile bătătorite ale bunicii, mirosind a pâine caldă și a busuioc, mângâindu-ți fruntea obosită de atâta alergătură prin viață.
Casele acestea nu sunt goale, în ele locuiește dorul nostru de liniște, ele ne șoptesc că, indiferent cât de departe ne-au dus valurile vieții, cât de răniți sau de obosiți suntem de zbuciumul lumii moderne, undeva, în esența noastră, suntem încă curați, fiind făcuți din același lut statornic și aceeași credință simplă.
În pridvorul bănățean, timpul se oprește ca să-ți șteargă lacrima din colțul ochiului și să-ți așeze în suflet o pace adâncă, senină, iar tu turistule, pleci de aici nu ca un vizitator, care a văzut un muzeu, ci ca un copil care s-a întors acasă, împăcat cu trecutul și pregătit să înfrunte viitorul.
Sinescu Gheorghe
