Ființele aparținătoare acestei stele numită Pământ și în special noi oamenii, ne trecem existența sub implacabila dominare a timpului, a timpului care își vede liniștit și constant de treaba lui, neîncălcându-și normele rigide niciodată, ci resetând același și același program. Vine și trece, lăsându-ne pe noi, sclavii lui, să ne urmăm docili destinul, atunci când vine vremea potrivită.
Astfel ne petrecem zilele între un eveniment și altul, unele plăcute, de bucurie, altele de necaz și durere. Dar, oricum ar fi ele, timpul trece neînduplecat mai departe, iar noi, că ne place sau nu, surâzători sau zbuciumați, îl urmam cu docilitate.
Singurul rabat de la inflexibilitatea lui este faptul că ni se permite să ne alegem manifestările, după chipul și asemănarea propriului fel de a fi.
Unii asteapta cu nerabdare un eveniment anume si atunci timpul trece greu.”Doamne, nu mai vine odata.’’ Asteapta, fie pentru ca sa se bucure, fie ca e o pacoste, pe care o vor cat mai repede trecuta, ca sa scape de ea cat mai urgent posibil.
“Copilării omenești” își rade-n barbă timpul, știind ca el, timpul, a fost, este si va fi la fel întotdeauna, neinfluențat de sentimentele ori chiar rațiunile umane. ”Unii spun ca as fi intrat la apă odată cu deplasarea minuscula, pare-se, a axei Pământului. Să fie iei sănătoși!
Nu este decat o falsa perceptie. Doar ei , oamenii s-au schimbat. Au intrat intr-o viata socio-economica mult mai agitata. Alearga cat e ziua de lunga, planificandu-si sa faca mult mai multe decat ii tine cureaua. Rezultatul: Nu reusesc sa faca tot ce si-au propus si atunci dau vina pe mine, nu pe ei, care se intind mai mult decat le e plapuma.”
Uite, astfel trece zi dupa zi, an dupa an, si in acelasi timp, trece fiecare dintre noi.
Ca trecem este un dat sigur, fara posibilitate de schimbare. Ceea ce, însă, este important este răspunsul la întrebarea ce am făcut fiecare dintre noi cu timpul nostru, ce am lăsat după noi.
Exemplele sunt multiple. Bune sau nu. Eu am ales unul bun. Unul excepțional, care a fost urmat ca exemplu de către discipoli ai vremii, dar rămâne cât se poate de valabil și pentru pepiniera de astăzi. Chiar dacă din punct de vedere tehnic, să zicem, lucrurile au evoluat, exemplul eforturilor și tenacității, al perseverenței, al voinței de a învinge rămâne mai mult decât un imbold. A fost și este un model valabil de urmat, pentru totdeauna.
Acest exemplu poartă numele de Ștefan Gavrilescu, medicul profesor, doctor, cunoscut și foarte apreciat în lumea cardiologiei românești și nu numai.
Domnul Prof. Univ. Dr. Ștefan Gavrilescu, a fost una dintre marile personalitîți ale cardiologiei românești și întemeietor al școlii de cardiologie din Timișoara. A avut un rol esențial în dezvoltarea cardiologiei moderne și a format generații de medici cardiologi.
Este bine cunoscut ca fiind unul dintre pionierii cardiologiei timișorene moderne, în ceea ce privește diagnosticarea și tratamentele cardiovasculare. Fără discuție a fost “șef de școală” și mentor de excepție.
Profesorul Gavrilescu nu a fost doar un medic obișnuit, care a tratat bolnavi, el a făcut mai mult decât atât: A alcătuit o nouă școală, stabilită între parametrii noi, mult mai beneficii bolnavilor. Pentru profesorul Gavrilescu a fi medic nu a însemnat numai să trateze un bolnav cardiac, a însemnat însăși esența propriei vieți, adică dăruire totală, atât ca medic, cât și ca dascăl. Profesia aleasă o socotea propriului destin.
Nu a fost doar un clinician riguros, ci un arhitect al gândirii medicale, un om care a înteles ca inima nu poate fi studiata fragmentar, ci trebuie ascultată în întregul biologic al trupului uman. Era riguros, metodic si corect. Pentru el actul medical însemna viața însăși.
Diagnosticul era pus pe piedestal, ca importanta. Nu mai puțin important era comportamentul cu pacientul.
Omenia, îngăduința, răbdarea, au însemnat litere de lege.
Dar sa nu uitam o alta fata deosebit de importanta a realizărilor sale: formarea urmașilor în știința cardiologiei. Cum spuneam, a fost „șef de școală”, aceasta însemnând ca studenții și discipolii săi să învețe nu doar cardiologie, citind tomuri întregi, ci și să gândească medical, cum să investigheze și apoi să trateze corect, într-un cadru complex, interdisciplinar.
Discipolii săi au fost învățați să nu abdice, indiferent de condiții, la rigoarea științifică și să respecte în totalitate, fără excepții, noblețea actului medical. A realizat aceasta prin puterea propriului exemplu, nu numai prin multele tratate și studii pe care le-a scris.
Urmașii săi au înțeles că a fi medic adevărat este absolut necesar ca știința să fie dublată de vocație, pasiune și dăruire totală.
În concepția profesorului Gavrilescu, medicina nu este o simpla meserie ci o forma de cunoaștere a omului in complexitatea lui, fizica și psihica. Inima în mâinile cardiologului nu trebuie văzuta doar ca un organ, ci în plus trebuie ascultată bătaia, vocea umană a fiecărei inimi în parte, în specificul ei.
Aceasta este o calitate esențială a unui medic cardiolog și nu numai.
Plecarea la Cer a profesorului Ștefan Gavrilescu, în 1979, nu a închis o epocă, ci a lăsat în urmă succesori demni de numele său. Spiritul domniei sale este viu prin medicii pe care i-a format drept continuatori și există, de asemenea, în metodele pe care le-a creat și aplicat, răzbătând peste timp cu ajutorul cărților de specialitate pe care le-a lăsat ca veșnici reprezentanți ai numelui si personalității sale.
Numele său a rămas și va rămâne sculptat în conștiințe, fără îndoială urmărindu-i calea și exemplul.
Profesorul Gavrilescu este un adevărat simbol atât ca medic, cât și ca om.
Dumnezeu să-l odihnească în lumină!
