Originea Universității de Vest Timișoara este legată de Decretul-lege nr. 660/30 din decembrie 1944, promulgat de Regele Mihai I, în care se menționa că o universitate trebuia creată și în partea de vest a țării, în 1948, punându-se bazele Institutului Pedagogic cu specializările română, franceză, engleză, germană, rusă, iar în 1956 s-a înființat Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic de 5 ani din Timișoara cu durata studiilor de cinci ani și prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 999/27 septembrie 1962, Institutul Pedagogic de cinci ani (Facultățile de Matematică – Fizică și Filologie), care, din 1968, se transformă în Universitatea din Timișoara, devenind o universitate de sine stătătoare, importantă pentru bănățeni și nu numai.
La început, a existat o singură catedră, cea de limba și literatură română, care, după câțiva ani, s-a divizat în Catedra de limba română și lingvistică generală, condusă de profesorul Gheorghe I. Tohăneanu, și Catedra de literatură română și universală, îndrumată de profesorul Eugen Todoran.
În 1962, când Ministerul Învățământului, cârmuit de academicianul Ilie Murgulescu, a decis transformarea Institutului Pedagogic de 5 ani în Universitatea din Timișoara, la Catedra de limba română a fost numit, ca profesor și șef de catedră, Gheorghe Ivănescu, un lingvist de notorietate națională.
Odată cu venirea sa la Timișoara, dar mai ales după 1965, când a fost ales membru corespondent al Academiei, Catedra de limbă română, care între timp se întregise cu specialiști și cu tineri absolvenți de elită, a devenit o componentă esențială a filologiei timișorene.
La Catedra de limba română din Timișoara, profesorul G. Ivănescu a găsit douăsprezece cadre didactice, dintre care numai Ggeorghe I. Tohăneanu și Marin Petrișor aveau o scurtă experiență universitară, dobândită ca asistenți la Facultatea de Filologie a Universității din București, ceilalți provenind din învățământul preuniversitar: Ștefan Munteanu, Vasile Șerban, Ion Muțiu, și de la Institutul de Lingvistică din Cluj: Ionel Stan, iar cei șapte preparatori absolviseră de curând studiile universitare la Timișoara (Rodica Popescu, Ileana Oancea, Vasile Frățilă și Dumitru Crașoveanu), la București (Petra Pitrop), la Cluj (Maria Nadoș) sau la Iași (Vasile D. Țâra).
Deși erau formați la universități diferite și aveau o experiență didactică neomogenă, iar cei mai tineri erau la începutul carierei, toți doreau să devină universitari autentici.
Această atitudine a ușurat considerabil strădania profesorului G. Ivănescu de a crea, în doar șapte ani, nucleul unei școli lingvistice distincte și de elită la Timișoara.
După plecarea profesorului G. Ivănescu din Timișoara, în anul 1969, Catedra de limba română a fost condusă, succesiv, de prof. Gheorghe I. Tohăneanu, prof. Ștefan Munteanu, prof. Vasile Șerban, conf. Ion Muțiu, prof. Alexandru Metea, conf. Mirela Borchin și conf. George- Bogdan Țâra.
Unii dintre membrii Catedrei de limba română au condus și Facultatea de Litere, în calitate de decani (Vasile Șerban, Ileana Oancea, Vasile D. Țâra), de prodecani (Ion Muțiu, Vasile D. Țâra, Mirela Borchin, Gabriel Bărdășan), șef de departament (Mirela Borchin), au fost membri ai Consiliului profesoral și ai Senatului Universității; profesorul Ștefan Munteanu a fost prorector, iar Vasile D. Țâra a fost director general al BCU „Eugen Todoran” din Timișoara și președinte al Consiliului Național al Bibliotecilor din Învățământ.
De asemenea, au făcut parte din asociații științifice și culturale de specialitate, uneori fiind implicați și în conducerea acestora (ex. Societatea de Științe Filologice din România, Societatea Română de Lingvistică Romanică, Asociația Dialectologilor din România, Asociația Culturală „Text și discurs religios”, Uniunea Scriitorilor din România etc.).
Ghe. Sinescu
