George Călinescu s-a născut pe 19 iunie 1899 la Spitalul Filantropia, București. A fost fiul servitoarei Maria Vişan şi a lui Tache Căpitănescu. Tatăl său nu l-a recunoscut niciodată, iar George a fost dat spre adopţie familiei Călinescu. Tache Căpitănescu s-a sinucis câţiva ani mai târziu.
Frustrările din copilărie au pus amprenta pe rezultatele şcolare ale tânărului, George fiind un elev de nota 8, considerat „mediocru” şi cu sănătate precară. Ajuns la maturitate, George Călinescu avea să ajungă un adult „izolat, depresiv, superstiţios, care suferea de mania persecuţiei”. Această descriere i-a fost făcută de soţia lui, Alice Vera. Soţia descrie în jurnalul ei aspecte ale vieţii mai puţin cunoscute ale lui George Călinescu, precum modestia dusă la extrem în care trăiau şi izolarea în care a ales să lucreze scriitorul.
În afară de scris şi iar scris, aportul său pentru gospodărie era cam nul. Printre superstiţiile scriitorului, una este legată de ziua de vineri – nu ieşea din casă vinerea. De asemenea, nu pleca din Bucureşti fără a lui soţie. Operele care l-au consacrat pe autorul George Călinescu: “Cartea nunții” (1933); “Enigma Otiliei” (1938) (inițial “Părinții Otiliei”); “Trei nuvele” (1949): “Bietul Ioanide” (1953); “Scrinul negru” (1965); ”Istoriei Literaturii române”, monografii, cronici, studii, poezii, teatru, “Șun, mit mongol” etc.
Dintre sfaturile date femeilor: “Poţi fi savantă, poţi fi artistă, dar nu uita că eşti femeie. Nu trece în tabăra bărbaţilor”. “Nu-ţi fortifica în aşa fel caracterul, încât să nu mai poţi plânge. O femeie care nu ştie să plângă şi-a pierdut jumătate din farmecul ei”, spunea George Călinescu.
De-a lungul vieţii, George Călinescu a avut mai multe funcţii, precum cea de bibliotecar, arhivar, critic, istoric, scriitor, editor (editează revista “Sinteza”), colaborator în diverse reviste literare, conducător de reviste, profesor titular la Universitatea din Iaşi şi Universitatea din Bucureşti.
Moare la 12 martie 1965, având o sănătate precară (ciroză hepatică).
Îi apreciem prea puţin pe cei străluciţi, post-mortem poate, citind un rând din geniul lor şi minunându-ne. Trist că doar atât putem… (Sursa: https://historia.ro/)
