CULTURA / JOCUL DE TABLE

Din când în când, inima Bunului Prinţ creştea ca un cozonac. Intrau atunci în ea raze de soare, miros de ploaie şi pământ umed, arome de gard putred şi rufe proaspăt spălate, întinse pe sârmă, şi atâtea şi atâtea elanuri şi chemări  nedesluşite, încât Bunul Prinţ devenea bun, tot mai bun, sufletul lui creştea tot mai mare, şi în aceste clipe el  ar fi dăruit   oricui i-ar  cerut să îi îndeplinească o cât de mică dorinţă –  o firimitură, măcar, din bucuria lui de a respira o viaţă atât de plină, şi de fericită.

Într-o asemenea clipă, Bebe şi Vali, doi colegi ai Bunului Prinţ, băieţi inteligenţi, dar leneşi la învăţătură, şi un pic cam golani, discutau între ei:

–         Băi Bebe, ia şi tu tablele de la taică-tu, când nu bagă de seamă, şi vino la mine acasă cu ele, să vedem cine bate!

–         Băi Vali, a băgat de seamă ăl bătrân că i-am mai luat tablele, şi a spus că mă usucă cu bătaia dacă  se mai prinde că le iau! Şi tu ştii că plutonierul, mai ales dacă mai şi bea, nu uită, şi se ţine de cuvânt! Şi are palma grea!

–         Cum, mă Bebe, iar nu avem table să jucăm?

Bebe a ridicat din umeri…

Bunul Prinţ a auzit tot. Ce table frumoase aveau acasă tata şi bunicul, şi-a spus el. Şi nici nu se joacă tot timpul, cu ele. Ce-ar fi dacă aş lua tablele de acasă, şi le-aş împrumuta lui Bebe, şi lui Vali? Câteva zile, doar . Nici nu  s-ar băga de seamă. Şi aş face o faptă bună:  aş ajuta doi colegi care nu au nici măcar un joc de table, să se bucure de ele. Când eşti atât de bogat, încât ai acasă un frumos joc de table, într-o cutie de lemn gălbuie, superbă, şi cu puluri albe şi negre, înalte, rotunde, nici prea mari, nici prea mici, cu rondeluri strunjite cu grijă pe cele două feţe, ca să poată să adere mai bine la degete, când eşti atât de bogat, nu se cade oare să ajuţi doi colegi săraci, care nu au nici măcar un joc de table, împrumutându-le jocul tău ?

Bunul Prinţ s-a strecurat în antreu,  a luat de pe bibliotecă jocul de table, şi a plecat a doua zi pe furiş, la şcoală, să nu îl vadă bunica, cu jocul la subraţ, învelit în pânză.

La şcoală, Bunul Prinţ s-a dus bucuros la Bebe şi la Vali, şi a scos jocul de table din pânză.

–         Băieţi, uitaţi, luaţi jocul tatei şi al bunicului, şi jucaţi-vă ! Dar să aveţi grjiă de el, să nu-l stricaţi, sau murdăriţi! Şi să mi-l aduceţi înapoi peste câteva zile!

–         Da, da, au spus Bebe si Vali, şi s-au grăbit să ia repede jocul de table, şi să-l înghesuie într-un ghiozdan. Fii fără nicio grijă!

 

A trecut o zi, au trecut două, au trecut trei, a trecut o săptămână, şi Bebe şi Vali nu dădeau nicun semn să îi aducă Bunului Prinţ tablele înapoi. Bunul  Prinţ era pe de o parte fericit, doar colegii lui aveau acum un joc, să joace table pe săturate, pe de altă parte, era îngrijorat: dacă bunicul sau tata vor observa lipsa jocului de acasă?

În cele din urmă, Bunul Prinţ şi-a luat inima în dinţi, şi le-a spus:

–         Băieţi, vă rog să îmi aduceţi tablele înapoi! În orice clipă, tata şi bunicul pot să îşi dorească să încingă un joc de table, şi  tablele lor sunt la voi!

–         Nicio grijă, mâine ţi le aducem! Promiteau Bebe şi Vali.

Mâine uitau, se scuzau, şi promiteau din nou Bunului Prinţ că i le vor aduce mâine, negreşit.

Într-o seară, ce era mai rău s-a întâmplat. Tata şi bunicul Bunului Prinţ au dorit să încingă o partidă de table. Şi au observat că jocul de table lipseşte. L-au căutat prin toate camerele, şi nedând de el, l-au întrebat pe Bunul Prinţ: – Puiule, ai văzut pe undeva tablele? Ai umblat tu cu ele?

Bunul Print  le-a spus NU. I-a minţit. Şi a doua zi, la şcoală, le-a povestit colegilor că e de rău. Bunicul şi tata au observant lipsa tablelor. Să facă bine să i le aducă până seara.

–         Da, da, negreşit! Au spus Bebe şi Vali.

Bunul Prinţ a aşteptat toată seara la geam. Nu i le-au adus.

Atunci, Bunul Prinţ şi-a luat inima în dinţi şi a spus tatei şi bunicului tot. Tata s-a înfuriat atât de tare, încât a plecat imediat acasă la Bebe. S-a întors după o jumătate de oră cu tablele. Dar vai!, cutia gălbuie de lemn era zgâriată şi murdărită. Balamelele cutiei erau îndoite. Două puluri erau lipsă.

Cum ai putut să faci aşa ceva? Au întrebat tata şi bunicul. Tu dai lucrurile noastre, lucrurile tale din casă, pe mâna unor derbedei? Atunci, tu nu meriţi să stai în casă, a spus tata. L-a luat pe Bunul Prinţ de mână, şi l-a dus în coteţul găinilor. Aici este locul tău.

 

Tata a plecat în casă şi a închis uşa. Era întuneric. Şi nu era drept. Şi-a spus Bunul Prinţ. Ce am făcut? Am vrut să ajut nişte colegi săraci. Nu sunt eu de vină că ei şi-au bătut joc de jocul  de table. Şi Bunul Prinţ a fost pentru prima dată în viaţa lui,  rău. Şi-a spus: eşti atât de rău, tată. Acum, ţi-aş dori să simţi şi tu chinul meu. Să simţi cele mai mari chinuri de pe pământ. Tot atât de mari, pe cât de mare este ura pe care o simt faţă de tine. Şi în timp ce gândea aşa, uşa casei s-a deschis, tata a venit în coteţ, şi i-a spus Bunului Prinţ: HAI ÎN CASĂ. Să nu mai faci niciodată ce ai făcut.

 

După zeci de ani, tatăl Bunului Prinţ a murit în chinuri. Nici morfina nu mai putea să i le aline. A murit de cancer. După zeci de operaţii, şi internări, şi tratamente de chimioterapie.

Bunul Prinţ nu avea niciodată să ştie  dacă chinurile tatălui său au fost cele pe care i le-a dorit el, atunci.

Un singur lucru ştia: există pe lume oameni bogaţi, pentru că au fie şi numai  un joc de table,şi alţii săraci, pentru că nu  au, nici măcar un joc de table. Dar săracului care nu ştie să aibă grijă de un lucru împrumutat, ca de ochii lui din cap,  care nu are cuvânt, care minte, care fură, să nu îi imprumuţi niciodată, nimic. Oricât de mult te doare, că el nu are, şi tu ai.

Dacă, totuşi, îi vei dărui şi lui, fii pregătit:  te va durea şi mai tare.