Treceam prin odăi – fidele soarelui.
Eram şeful unor şiruri de idei, le comandam.
Când ajungeam în dreptul oglinzii,
îi porunceam să ţină în răsfrângeri
faţa de floare a grădinii.
Ideile deveneau glonţ.
Grădina trăgea în mine,
sentimentul acesta îl trăiam.
Mergeam mai departe, de pe hol, în sufragerie.
Descopeream că muţenia unui om,
în locul unei replici,
înseamnă să înlocuiești subiectul.
Şi iar, într-un colţ al minţii, imaginea iubitei.
Suflam instinctiv să-i depărtez poza, dar s-a stins oglinda.
A sunat telefonul.
A fost o simplă greşeală:
din capătul firului, glasul feminin a cerut pe altcineva.
La rându-mi, în auz i-am trântit blândul receptor.
Se mişca nervos firul subţire,
pe lângă suport.
Destul de vaporos striga în calvar negresa mea din suflet,
învăţată să se ascundă după cuvinte şi foc.
Şi nici n-a trecut prin mâini de tâmplar.
În schimb, au sculptat-o propriile impulsuri în forme de invidiat.
Vreme de o oră, m-am pierdut de real.
El s-a dus înainte, eu, în amintire.
Fii primul care comentează