Mihail Sadoveanu, Marin Preda sunt nume enorme și totuși cine le mai rostește astăzi ca înainte și ce mai scriu criticii literari despre ei: mai nimic. La modă, sunt alte nume, pe care diverse găști vor să le scoată cu orice preț, în față, uitând fundamentalul: cartea trebuie comentată, iar nu omul.
Te întrebi ce rost are să mai scrii, în contextul deșertăciunii care cuprinde totul, de la materia care oprește elanul la spiritul inventând, ca în Scrisoarea I de M. Eminescu sau în Noapte de noiembrie de Al. Macedonski: devii pretext, în cazul în care ai fi strălucit (în timpul vieții) ca marii scriitori – dacă nu, nici măcar atât – pentru alții de a se lăuda pe ei.
Oricând, vine peste tine opinia – azi când trăiești, formulată pe la spate, unuia fără vocația ta sau cu un nivel de muncă submediocru, dar bine stând în anturaj, care te neagă și după el se pot lua și alții onorabili, duși de val.
Ce e de făcut atunci? Să îngropăm uneltele de scris? Să rupem manuscrise? Să ștergem viziuni? Să ne supărăm pe sat și să plecăm departe, în preocupări mici, dar bănoase, pe care le poate face oricine?
Dacă ai o pasiune, consum-o în specificul ei, fără a-ți păsa de nimic. Importantă este lupta (strădania) într-adevăr. Posteritatea nu mai ține de tine.
Fii primul care comentează