Ora 6 dimineaţa. În Biserică-i lumină,
Şi-i pustie. Doar cu mine. Ca un Rai, pătruns de vină.
Nu sunt ordine. Apeluri. Incidente. Telefoane.
Nu-s roboţi, ca să apese nişte oameni, pe butoane…
Poate veşnicia toată, e de stat o veşnicie,
La o vorba cu-o icoană, în Biserica pustie.
O privesc. Şi mă priveşte. Stăm ca doi lăsaţi la vatră,
Eu voi fi, mereu, întâiul, ce-i va arunca o piatră…
Şi cocoşul, de afară, a cântat numai odată.
Sunt sătul. Şi am căldură. Şi lumină. Lepădată
mi-e credinţa. Dar e bine, în Biserica pustie,
că eşti tot cu mine, Doamne, şi eu, paznic, Îţi sunt Ţie…
Şi rămân privind altarul, cu icoane argintate,
E Iisus, prezent, aicea – n-am ce-I spune, din păcate…
Doar raportul meu de stare, înşirat pe-o poezie,
De-mpărţit, în loc de pâine, în Biserica pustie…
27 septembrie 2012
Fii primul care comentează