Probabil că, alături de pictură, muzica este cea mai veche formă de artă umană. Şi, tot la fel ca şi pictura, ea reprezintă un limbaj universal, care, spre deosebire de literatură, de pildă, nu mai are nevoie de unul intermediar, respectiv în exemplul de faţă, traducerea. În fine, cert este că muzica a devenit, în timp, un element al naturii umane, fără de care viaţa, aşa cum este ea concepută azi, nu ar putea fi.
Fireşte, există fel şi fel de muzică, fel şi fel de ascultători. Fiecare cu ce îi place, fiecare cu ce îl reprezintă, fiecare cu ce crede că este la modă, fiecare cum simte, în fine, fiecare cum este. Gusturile, evident, nu se discută şi, chiar dacă s-ar discuta, tot n-ar folosi nimănui – asta aşa, în treacăt fie spus.
Problema este deseori nu felul muzicii, cât intensitatea volumului. În ce ne priveşte pe noi, românii, am impresia că ne-am născut surzi.
Melomani şi surzi. Fiindcă oriunde te-ai afla, parcă ceva nu este în regulă dacă muzica nu este într-atât de tare, încât să te facă să nu te mai înţelegi cu interlocutorul tău.
Într-o bună zi, de curând, stăteam în faţa biroului meu, cu calculatorul deschis şi scriam. Era o dimineaţă frumoasă, de vară târzie, însorită, şi aveam spor la treabă – nevoie mare. Asta până când altcineva de prin vecini şi-a început la fel de artistic ziua ca şi mine. Diferenţa este că eu în tăcere, el cu atâta volum, încât îl auzeam prin trei etaje şi tot atâtea apartamente. Îndârjit şi decis să nu renunţ cu una cu două, am încercat să îmi văd de ale mele. Doar că îndârjirea mea nu a folosit nimănui, respectivul simţindu-se parcă tot mai bine. Nefiind oră de linişte – ce să faci? Te duci în oraş – să lucrezi acolo.
Cu cele necesare după mine, am cutreierat, terasă după terasă, dintre cele mai centrale până la cele mai retrase – peste tot, acelaşi lucru: aveai impresia că se concurează unele pe altele, că, dând muzica tot mai tare, speră nu să-şi atragă clienţi, ci să-i gonească pe cei ai vecinilor.
Oricum, nu se mai înţelegea om cu om, aşa încât am luat-o spre liniştita Begă, ce curge molcomă şi neabătută de atâta amar de vreme.
O fi ea molcomă şi neabătută, dar de la o terasă de acolo răgea, e drept individul se străduia, totuşi, să afişeze o disimulată discreţie, un ins cu o voce aproximativă nişte cântece. Live. Am trecut mai departe, la o următoare terasă de care nici nu m-am mai apropiat – din depărtare şi de dimineaţă te întâmpina muzică de club, atât de tare, încât aveai impresia că rămăsese calculatorul pornit de peste noapte. Ceva mai încolo – câţiva pescari. Ei, zic eu, să mă aşez pe o bancă, poate acolo găsesc puţină linişte. Zis şi făcut. Vreo zece minute am avut impresia că am ieşit din ţară, nu-mi venea să cred că toate zgomotele veneau dintr-o plăcută depărtare. Asta până când nişte tineri s-au aşezat pe banca de alături şi au început să asculte muzică pe telefon.
Tot cam pe atunci mă sună un amic să mă întrebe dacă nu ne întâlnim. La Mall, zice. Bine, zic. Ne alegem un loc unde intenţionam să povestim. Doar că zgomotul de acolo, un melanj de muzică din diverse magazine, de apă curgătoare, de glăscioare mai mult sau mai puţin cristaline, se întâlneşte pretutindeni cu muzica de la orice cafenea ai alege, este comparabil cu cel iscat de orice autostradă (europeană, evident, că pe la noi nu se prea găsesc ele) intens circulată. Şi îmi vărs respectivului amic năduful. Stă, mă ascultă puţin, apoi mă sfătuieşte că, dacă nu-mi convine, să plec, poate pe o plajă singuratică în Grecia, că doar ei sunt atât de necivilizaţi să nu pună muzică. L-am privit cu nedumerire, gândindu-mă că, poate este şi el la fel de surd cum sunt toţi de pe aici.
În cele din urmă, după o zi istovitoare, istovitoare în care am reuşit să nu fac mai nimic, dau să plec şi eu acasă. Intru în taxi, îi spun şoferului adresa. Linişte. Nu-mi vine să cred. Doar din când în când se aude vocea dispecerei în staţie. Repet, nu-mi vine să cred. Şi mă gândesc cu bucurie că următoarele douăzeci de minute voi avea linişte. Pornim. La nici cincizeci de metri, şoferul dă drumul la muzică. Şi o face atât de tare, încât nici nu mai aude cum îl rog, disperat, să o oprească.
Fii primul care comentează