A fost odată un poet uriaş.
El compunea cu noi, şi pentru noi.
A fost poet, şi dascăl, şi ostaş.
Şi pâine pentru ziua de apoi.
A tot aprins pe ceruri vii, poeţi,
Şi cântăreţi, luminii din lumină,
Cetăţii milioanelor de vieţi,
S-a dăruit, cu tot cu rădăcină.
Şi a cântat aşa cum a aflat.
Conducător şi oameni – împreună –
Cu fiecare-n parte, vinovat,
Că a visat o dragoste mai bună.
Cum n-a avut Oltenia, vulcani,
El a erupt să-i cânte nemurirea,
Cu Flacăra speranţei lui, prin ani,
Şi slăbiciunea lui – Totuşi, iubirea…
Când Prinţul din Levant visa un vier,
El îi spunea: – E umbra ta, Stăpâne!
Până când Prinţul, glasul lui stingher
L-a exilat de ziua cea de mâine…
Şi a căzut, şi iar a ridicat
Cu sine, repetabila povară,
Pentru un singur vers adevărat:
Adică pentru ruga pentru ţară…
Lupta cu sine pentru orice om,
Cu cereri, cu înfrângeri, cu misiţii –
Îl părăsea atom după atom,
Şi el îi ajuta pe toţi loviţii…
O butelie, un răgaz, un post,
Şi când era învins de toţi, şi toate,
De mizantropi, şi preţul lor de cost,
Scria cum îl durea, pe săturate…
A fost odată un poet, şi este.
Aşa e de când lumea, la români,
Sunt unii care propria lor poveste
Şi-o fac, şi scriu, cu un popor de mâini…
A fost odată un poet uriaş.
El compunea cu noi, şi pentru noi.
A fost poet, şi dascăl, şi ostaş.
Şi este şi în ziua de apoi.
Primeşte în lumină, umbra noastră,
Poetule cu cerul în priviri –
Să-ţi fie ţara, dragoste măiastră,
Şi campioana unei mari iubiri!
16-17 iulie 2013


Fii primul care comentează