Pe numele său mirean, Dimitrie Barilă, Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, va rămâne peste veacuri un mare învățat și teolog al întregii Ortodoxii, un ierarh cu viață de sfânt, învățător al dreptei credințe în limba română și unul dintre primii militanți pentru introducerea limbii românești în biserică. „În biserică mi-i voia cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar și pre alții să învăț, decât zece mii de cuvinte într-altă limbă”, scrie mitropolitul. De aceea, D. Micu îl va numi pe Dosoftei „introducătorul limbii române în biserică”.
Consacrarea limbii române ca limbă a cultului religios în Moldova și cea dintâi încercare de a folosi schemele poeziei populare drept model pentru poezia cultă românească, sunt legate de neobosita activitate a lui Dosoftei, numit în istoria limbii române drept primul nostru poet, „fondatorul poeziei românești literare” de către B. P. Hașdeu și „primul poet român de clasă europeană”, de către I. C. Chițimia.
După studii făcute în țară își va continua pregătirea la Lvov, Polonia, unul dintre importantele centre culturale europene, acolo unde familia sa de negustori aromâni se mută. Se va înscrie la Școala clasică de retorică și poezie, va învăța limbile: greacă, latină, slavonă bisericească, rusă, polonă, ucraineană, pe care le va folosi, pentru a traduce în limba română tezaurul de învățături ale cărților sfinte. Se întoarce în țară, fiind monah la mănăstirea Probota, Suceava, dar va urca repede treptele ierarhiei bisericești, datorită strădaniilor sale, harului, prestigiului de mare cărturar, virtuților și faptelor sale, în anul 1671, fiind ales mitropolit al Moldovei.
În anul 1673 va apare la Uniev, Polonia, lucrarea sa cea mai importantă „Psaltirea în versuri a Sfântului proroc David” și „Acatistul Sfintei Născătoare de Dumnezeu”, care conține pasaje de proză rimată, pentru ca prin versuri să ajungă mai ușor la sufletul omului, să fie mai bine înțelese, ușor de reținut. „Psaltirea în versuri” este cea mai întinsă lucrare versificată a lui Dosoftei, cuprinde 8 600 de versuri și deschide calea unei modalități de exprimare lirică, ce va fi cultivată prin Macedonski și Tudor Arghezi, până în zilele noastre.
Ideea de a transcrie în versuri Psalmii biblici a aparținut prima dată lui Calvin, apoi lui Clément Marot; primul a tradus 50, al doilea 150 de psalmi, iar Théodor Bezé i-a tradus integral. Cu toate că în Polonia a circulat o „Psaltire în versuri” a lui Jan Kochanovski, încă din anul 1579, Dosoftei nu a urmat nici un model. S-a străduit să le dea o interpretare proprie, să mlădieze limba română prin moduri de exprimare ne mai experimentate până atunci și de o frumusețe necontestată. Datorită talentului său poetic, dă dovadă de independență față de text și creează o versiune românească originală și totuși, fidelă textului de bază, nealterând mesajul.
Pornind de la poezia populară, urmând ritmul poeziei, folosind măsura de 6 silabe, Dosoftei va crea cei mai frumoși psalmi ai săi : „Limbile să salte. Cu cântece nalte/Să strige-n tărie/Glas de bucurie/Cântați în lăute/În dzicături multe/Cântați pre-mpăratul/Că nu-i ca dîns altul”, și atât de melodioase, zglobii, curgătoare, sunt versurile, încât Anton Pann va culege din ei și îi va pune pe muzică.
Alături de formele populare vechi și foarte vechi apar multe cuvinte noi pe care autorul le introduce, construcții cu totul originale, schimbă adesea topica, folosește flexiunea verbelor, trecerea cuvintelor de la o categorie gramaticală la alta, derivarea prin folosirea sufixelor. Vedem în versificație un proces de înnoire a limbii române și nu poate fi contestată îmbogățirea ei. Introduce cuvinte specific românești, localizând unele versuri în spațiul cunoscut românilor: ocine, descălecări, moșii, zimbri, bucium, urice, colaci, caftane, valorifică elementele din vorbirea populară, dar predomină caracterul cult al stilului.
Sylvia Hârceagă
