O glumă macabră zice că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Și totuși viața a continuat și după ei, chiar dacă atunci când erau în lumea aceasta au făcut lucruri extraordinare, care la o primă evaluare păreau imposibil de continuat, nicicum de întrecut de cei care aveau să vină după ei.
Heraclit avea dreptate când afirma că „totul curge”!. Toate vin și trec și după el și după toți cei hărăziți cu viață vremelnică. De ce atunci unii dintre semenii noștri ,care n-au inventat nici roata, nici apa caldă, trăiesc cu convingerea iluzorie că ce au făcut și fac ei nu va putea fi nici măcar întreținut de cei care le vor lua locul?
Oamenii de excepție, cu adevărat valoroși, sunt – sau ar trebui să fie- și altruiști și clarvăzători. În jurul lor trebuie să aibă mereu tineri pe care să-i pregătească în așa fel încât aceștia să poată continua dar și depăși ce au realizat ei. O vorbă veche, amintită nouă și de Ion Creangă, zice că dacă o capră sare masa, iada ei va sări și casa, iar alta, la fel de înțeleaptă, ne avertizează că e vai de dascălul care nu va fi depășit de elevul sau elevii săi.
Astfel de gânduri mă încearcă ori de câte ori văd sau aflu că destui intelectuali se arată indignați atunci când le vine timpul legal pentru pensionare. Dacă sunt totuși nevoiți să facă acest lucru, mulți dintre ei se mută pe altă creangă, măcar la același nivel, dar și mai sus : în administrația locală sau centrală, în Parlament, la Curtea Constituțională ș.a.m.d. acolo unde pasămite instituțiile respective n-ar putea funcționa fără înțelepciunea și experiența lor. Mai mult decât atât, luptă din toate puterile ca pe lângă noile stipendii să-și păstreze și pensiile (numite eufemistic- nerușinate) care li se cuvin, așa cum zicea Conu’ Leonida, după „legea a veche”.
La vârsta pe care o am n-am văzut și nici măcar n-am auzit ca minerii, oamenii aceia de care și-au bătut joc Ion Iliescu și ai săi și care în timpul activității lor nu văd soarele decât în fotografii sau când sunt în concediu, să fi cerut să fie lăsați să-și continue munca acolo în adâncuri, și după ce le-a venit sorocul și norocul să se pensioneze.
De ce oare? Pentru că munca lor trudnică și periculoasă o poate face oricine, ori au ajuns la capătul puterilor și nu le mai arde de „aventuri”? Ori acolo , în măruntaiele pământului și oricând în primejdie, au învățat că omul trebuie să dea tot ce poate la locul său de muncă și apoi să se odihnească?
Totul curge, că, dacă n-ar fi așa, n-am mai putea respira și trăi de mirosurile pestilențiale ale bălților STĂTUTE!
P.S. Câinele nu fuge de la măcelărie, ci de la croitorie!
Gh. I. Ciulpan