Fascinat de criza care bântuie peste tot, teatrul românesc, de înaltă ținută până nu demult, s-a gândit și el să … tragă câteva linii din acest ispititor praf.
De fapt, nu el ca instituție, ci câțiva reprezentanți ai lui, aceia care vor să ocupe tot afișul și să se substituie nu numai actorilor ci și autorilor dramatici. Da, ați ghicit! Este vorba despre regizori care au avut șansa să treacă dincolo, chiar înainte ca Schenghenul să fi ajuns și pe aceste meleaguri, și s-au molipsit de experimentele din lumea liberă (experimente care s-au cam epuizat acolo, după cum știu eu de la niște împătimiți de teatru care trăiesc în acele locuri) și le-au impus însutit și la noi.
Am văzut pe scenele teatrelor din București, dar și aici la Timișoara piese ale unor geniali dramaturgi (Shakespeare, Cehov, Caragiale ș.a.) care mi s-au părut nu doar parodii grotești, ci caricaturi dezgustătoare care nu respectau nici remarcabilele texte originale, nici didascaliile (acele indicații date de autori pentru regizori, scenariști și actori) și care negau total nu numai textele, ci maimuțăreau și decorul și costumele actorilor.
Când ,,Romeo și Julieta” aduce pe scena Naționalului bucureștean două găști de cartier aflate în oneroase dispute în locul celor două vechi familii nobiliare rivale, când la Teatrul de Comedie ,,O scrisoare pierdută” are decor un subsol insalubru în care tronează conductele de scurgere și ramolita chiuvetă de fontă în care picură enervant așa-numita picătură chinezească a robinetului defect, când pe scena Teatrului timișorean Cehov devine un fel de Boccaccio sau Bukowski, nu poți să nu-ți pui întrebarea pe care Arghezi i-a pus-o preotului care venise să-i boteze casa și, după, a aprins tacticos țigara: ,,Păi bine, părinte, una zicem și alta … fumăm?”
Gh. I. Ciulpan