Cea mai importantă activitate, căreia Mihai Eminescu i s-a dedicat cu bucurie, pasiune și profesionalism, a fost ziaristica; celelalte preocupări fiind doar varietăți ale unui spirit viu, veșnic neobosit și creator, scântei de geniu izvorâte din mintea sa creativă mereu iscoditoare, dintr-o vastă cultură dobândită în urma unor studii și cercetări aprofundate.
Se va simți atras de jurnalism, încă din timpul studenției, când aflându-se la Viena va abandona pentru un timp literatura, ocupându-se de problemele social-politice ce se derulau pe scena europeană, în acel an 1870, fiind în desfășurare războiul franco-german. Se va contura încă de acum chipul „gazetarului – apostol al neamului”, după cum îl numește Grigore Păucescu, cel care va alcătui prima „Culegere de articole d-ale lui Mihai Eminescu”, apărută în anul 1891, cuprinzând articolele din ziarul „Timpul” din perioada 1880-1881.
Preocupat de aceste evenimente, de românii asupriți din Imperiul Austro-Ungar, considerând că este timpul ca soarta lor să se schimbe și să li se facă dreptate, Mihai Eminescu scrie primele trei articole în foaia de limbă română din Pesta cu titlul „Federațiunea”, sub pseudonimul Varro. „Să facem un Congres”, „În unire e tăria” și „Echilibrul” sunt rodul gândirii sale politice unde, cu maturitate, viziune și putere de analiză va face un adevărat rechizitoriu la adresa guvernului din Viena, va dezvolta prima dată principii ale dreptului internațional, fi un apărător al suveranității fiecărui popor, principiul considerat bunul cel mai de preț – dreptul de a-și alege singur soarta și de a fi tratat în mod egal.
Găsim aici un îndemn la revoltă față de stăpânirea austriacă adresat transilvănenilor „…vina acestei direcțiuni o au descreierații lor de magnați, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această țară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până și pietrele. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei”. Articolele fac parte dintr-o serie de manifeste politice ale poetului, care îi va aduce și primul proces de presă, dar va scăpa până la urmă nepedepsit.
Va colabora la revistele „Familia”, „Convorbiri literare”, „Albina”, „Românul”, dar activitatea sa jurnalistică va fi considerată din anul 1876, când va ocupa funcția de redactor-șef al ziarului „Curierul de Iași”, cu toate că putea să ocupe funcția de profesor de filozofie, după studii, și de multe ori i-a suplinit pe Bodnărescu și pe prof. Xenopol la catedră. Interesul său permanent pentru evenimentele politice interne și internaționale, pentru viața politică, precum și întreaga sa pregătire, dovedesc însă faptul, că Eminescu se gândea să îmbrățișeze o carieră politică.
Opera publicistică a lui Eminescu, cuprinzând 1500 de articole ne arată preocupările sale insistente îndreptate către istorie, politică, sociologie, economie și evenimentele sociale și culturale ale vremii sale, ne dezvăluie „impresionantul orizont de lecturi al unui scriitor care practică o densă gazetărie de idei”. Mihai Eminescu se dovedește a fi un luptător, filozof și vizionar, care avea ca ideal dezrobirea națională și socială a poporului, trezirea conștiințelor, a spiritului patriotic și al unității naționale, iar obiectul gândurilor sale a fost întotdeauna țara.
Pamfletar virulent, Eminescu critică lăcomia, dorința de căpătuire a clasei politice, disprețul total față de durerile și nevoile celor mulți, atacă pe afaceriștii veroși, indiferent de culoarea politică, înrudirea dintre liberali și conservatori, căci pe toți îi leagă interese comune.
Ultimul său articol „În apărarea presei și a jurnalistului” va fi scris pe 28 iunie 1883, când va avea parte de o arestare mascată și dus la Spitalul de boli nervoase al dr. Șuțu, scos din viața publică, interzis timp de 5 ani. Va reveni în presă în anul 1888, dar va plăti cu viața pentru sinceritatea, demnitatea și refuzul său de a abdica de la principiile care-l călăuzeau în viață, pentru că a slujit cu credință adevărul, dreptatea poporului și idealurile lui naționale de unire, trecând în nemurire la 15 iunie 1889 la București.
