Veve îşi calculase bine saltul. Una, două, trei balansări puternice şi creanga elastică de castan o proiectă direct prin fereastra deschisă, în superbul brad de Crăciun, instalat de părinţii băiatului în camera sa. Veve, adică veveriţa jucăuşă, era acum în camera acestuia, amintindu-şi cum îl urmărise de câteva zile. Abia reuşi să se ascundă în ramurile stufoase ale bradului, când el intră furtunos în cameră şi se opri chiar în dreptul ramurii pe care sta pitită.
-Ciprian, nu sta cu fereastra deschisă. Ai să răceşti, se auzi o voce feminină, probabil, mama sa. Am lăsat-o deschisă, ca să se aerisească.
-Dar vreau să văd bradul! răspunse Ciprian.
-Vei avea tot timpul.
-Eu acum vreau să am tot timpul! replică Ciprian.
-Aşteaptă să închid fereastra, se auzi din nou glasul mamei sale.
Imediat, îşi făcu apariţia în cameră, închise fereastra, îl luă pe Ciprian de după umeri şi-i spuse:
-În seara asta va veni Moş Crăciun. Atunci vei desface cadourile şi te vei juca.
-Eu acum vreau să vină Moş Crăciun!
-Ai răbdare, Ciprian! Nu mai este mult până diseară.
-Eu acum vreau să fie seară ! bătu copilul din picior.
-Ciprian, înţelege, că nu se poate.
-Vreau globul acela albastru şi mare, îi arătă cu degetul în brăduleţ. Veve îngheţă de spaimă. Era tocmai globuleţul care îi masca prezenţa. Inimioara bătea aşa de tare în pieptul său mic, de credea că va sari din lăcaţul ei. Se stăpâni şi, printr-o mişcare rapidă, reuşi să se ascundă după o steluţă multicoloră, dar gestul ei nu-i scăpă lui Ciprian.
-Mami, globul acela se mişcă şi a foşnit!
-Ciprian, globul acela nu se mişcă şi nu a foşnit.
-Ba da, mamă, s-a mişcat. Dă-mi globul.
Mama desfăcu globul şi i-l întinse. Acesta îl privi, apoi îl apucă cu mânuţa şi spuse:
-Nu-mi place globul acesta, că a foşnit. Îl aruncă cu putere pe parchet, transformându-l in mii de cioburi.
-Ciprian, ce-ai făcut? se îngrozi mama.
-Nu mi-a plăcut globul acela, zise Ciprian, părăsind brusc încăperea.
Mama strânse în grabă cioburile, apoi se luă după el.
-Oh, Doamne! Copilul acesta… mai apucă să audă Veve. Îşi şterse feţişoara de picăturile de sudoare cu dosul labuţei.
-Vai, ce spaimă am tras! Bine că au plecat, zise Veve. Ce frumos şi ce plăcut este în acest brad. Ia te uită, are şi conuri…
Veve începu să cerceteze brăduţul instalat în faţa ferestrei din camera lui Ciprian. Era până la tavan, cu ramurile bine conturate şi pline de ace late, ascuţite, cu câte două dunguliţe vizibile pe faţa lor. Sărea de pe o creangă pe alta şi admira globuleţele colorate în albastru, roşu şi alb. Beteala albastră încercuia coroana bradului sau şerpuia din vârf spre bază. Beculeţele în formă de stea pâlpâiau încetişor, trecând de la o culoare la alta. Împachetate în staniol albastru, bomboanele de ciocolată atârnau ca nişte fructe coapte.
Veve desfăcu cu gheruţele o bomboană, începu să ronţăie şi nu se mai mişcă până nu o termină. Ce gust plăcut! Delicioasă bomboană, dar Veve prefera nucile sau alunele. I-ar fi căzut mai bine la stomac. Îşi reluă plimbarea prin brăduţ când, pe neaşteptate, o auzi pe mama lui Ciprian:
-Ciprian, ţi-am spus să nu consumi bomboanele din pom. Au rămas destule în cutie. Veve încremeni. Desfăcuse bomboana, iar foiţa de staniol atârna precum o aripă ruptă de fluture.
-N-am mâncat bomboane din pom, dar acum vreau să mănânc bomboane din pom, şi până să-l oprească mama sa, Ciprian trase cu putere de o bomboană de ciocolată, încât bradul se clătină, iar Veve era să cadă. Cu inima cât un puricel se ascunse bine într-un verticil pe tulpină, în spatele unei cutii legată frumos cu fundiţă roşie.
-Nu, Ciprian!
-Ba da, mamă. Desfăcu în grabă bomboana, care dispăru repede în gura lui mică.
-Acum, vreau să vină Moş Crăciun să-mi dea darurile!
-Ştii bine că nu se poate. Moş Crăciun vine abia la noapte.
-Eu vreau acum să fie noapte!
-Ai răbdare, peste puţin timp se va însera.
-Nu vreau să aştept, nu vreau să aştept, repetă Ciprian şi părăsi camera.
Mama îl urmă.
-Ce copil! se minună Veve. Râzgâiat, enervant, capricios şi…nesuferit.
Pe crenguţele de brad atârnau fulgi mici de zăpadă, din vată, sau mari şi foarte drăguţi, din material plastic. Veveriţa se jucă puţin cu ei, apoi observă jos, la poalele bradului, câteva pungi cu desene sclipitoare. Erau alune.
Fericită, coborî din brad, desfăcu cu îndemânare o punguţă şi începu să ronţăie, cu deosebită plăcere prima alună. Cu ochii închişi savura cu nesaţ gustul unic de alune ce-i umplea sufletul de bucurie.
Deodată simţi că îngheaţă şi încetă să mai mestece. Privirea i se proiectă pe una din ramurile de sus, unde stătea o surată de-a ei. O veveriţă, cam de aceeaşi mărime, o fixa pe ea, pe Veve! Avea blană roşcată, coadă mare, stufoasă şi ochi mici, nemişcaţi, chiar prea ficşi.
-Oh, da! exclamă Veve, lămurită.
Era o păpuşă, de fapt. Ce amuzant! Veve lăsă alunele şi urcă până la surata ei de pe creangă, puse lăbuţa pe blăniţa ei de pluş şi, fiindcă nu era prinsă bine, păpuşa căzu lângă punguţa cu alune. În acel moment, Ciprian intră din nou în cameră şi văzu cum veveriţa stătea lângă punguţa cu alune. Strigă cât putu de tare:
-Mami, veveriţica a coborât din brăduţ şi mi-a mâncat din alune!
-Ciprian, nu exagera!
-Spun adevărul.
Mama intră în cameră, constată cele spuse de Ciprian, fără să-i dea crezare.
-Ciprian, nu trebuia să desfaci punga cu alune, pentru că aveai destule în fructiera de pe masă.
-Dar nu eu am desfăcut punga, mami! Vezi şi tu că veveriţica a mâncat alunele.
Supărată de vorbele lui, mama luă veveriţa, o agăţă în pom, la locul ei, apoi strânse cele câteva alune împrăştiate pe parchet, le puse într-o pungă goală şi ieşi din cameră.
Ciprian începu să se joace sub brăduţ, pe partea opusă locului unde agăţase mama veveriţa. Acest lucru o umplu de bucurie pe Veve, care putu să se mişte de pe creanga unde stătuse nemişcată. Îşi roti privirea prin brăduţ, apoi gândi că a stat îndeajuns pentru a-şi satisface permanenta-i curiozitate şi că ar fi cazul să se întoarcă în castanul fără frunze din grădina imensă a casei unde locuia Ciprian.
Dar cum? Fereastra era închisă. Trebuia să găsească o metodă prin care aceasta să fie redeschisă. Începu să treacă de pe o creangă pe alta a bradului, până ajunse în dreptul lui Ciprian. Împinse câteva rămurele spre stânga şi-l privi cum se joacă sub brăduleţ.
Era un băieţel drăguţ, cu faţă rotundă, năsuc mic, ochi negri, iar părul era o aglomeraţie de cârlionţi, ca nişte covrigei. Se juca nepăsător cu două punguliţe foşnitoare, când privirea dădu de ochişorii jucăuşi ai veveriţei Veve. Speriat, scoase un ţipăt, iar Veve înmărmuri. Brusc, se retrase după un mănunchi de rămurele. Fusese văzută. Ce să facă acum?
Mama intră speriată în cameră şi-l văzu pe Ciprian arătând cu degetul spre brad.
-Veveriţica a venit aici şi se uita la mine.
-Ciprian, te rog! se enervă mama.
-Crede-mă, mamă! Am văzut-o cum mă privea.
Femeia ocoli bradul şi văzu veveriţa-păpuşă la locul ei.
-Ciprian, veveriţa este la locul ei. De ce mă superi cu insistenţele tale impertinente?
-Eu ştiu că am văzut-o cum mă privea. De ce nu mă crezi?
-Bine, te cred, te cred, joacă-te în linişte.
Însă mama, în sinea ei îşi făcea probleme. “Ştiu că este neastâmpărat, dar să mintă? Doamne, cum să-l aduc pe calea cea bună?“, se întreba în timp ce părăsea camera.
În timpul acesta, Veve se chinuia să găsească o modalitate de a părăsi camera. Privi pe fereastră. Norii invadaseră cerul. Poate plouă, poate ninge. Ramurile castanului erau foarte aproape de geam. O pală mai puternică de vânt ar fi fost suficientă pentru ca ramurile să-l lovească uşor. Deodată, din văzduhul înalt începură să cadă stingheri fulgi de nea. Veve îi observă.
“Da, gândi ea, acum trebuie să vină şi salvarea mea”.
Ciprian se juca încă sub brăduţ şi nu observase că începuse să ningă. Trebuia să-i atragă privirea spre fereastră. Rupse o bomboană şi o aruncă spre geam. Ciprian se ridică, văzu cum aceasta cade pe pervaz, dar mirajul fulgilor mari de zăpadă care începuseră să cadă abundent îl făcu să uite de bomboană. Se îndreptă spre fereastră, luă un scaun, urcă pe el şi, cu năsucul lipit de geam, începu să privească încântat dansul iernii.
“Hai, deschide fereastra! se ruga, în sinea ei, Veve”.
Nu avea să ştie niciodată dacă o auzise, dar în acel moment Ciprian puse mâna pe mâner şi deschise larg fereastra. Întreaga grădină se vedea altfel sub steluţele de zăpadă care, după câteva mişcari de dans, se aşezau liniştite pe ramurile castanilor, stejarilor, salcâmilor din grădină sau direct pe pământ. Era absorbit de acest mirific spectacol al naturii. Sări de pe scaun, strigând tare:
-Mamă, mamă, vino! Ninge!
Mama, atrasă de strigătul lui Ciprian, intră în cameră, tocmai când Veve executa al doilea salt în ziua aceea, însă de această dată, de pe ramurile brăduţului, pe ramurile de castan. Nu ştia ce să facă mai întâi: să privească la imaginea de vis din grădina casei, să se întrebe cum una din veveriţele care trăiau în imenşii castani intrase în cameră sau să constate, cu multă bucurie, că Ciprian era neastâmpărat, capricios, din vina ei şi a soţului, dar nu era mincinos.
Îl luă pe băiat în braţe şi împreună admirară miile de steluţe de nea. Veve, de pe ramura din vârful castanului privea şi ea spre fereastră la cele două fiinţe extaziate de superbul spectacol al naturii – ninsoarea.
Femeia râse şi făcu un semn discret veveriţei din castan.
-Ciprian, ai avut dreptate! Veveriţa a mâncat alunele.
Fii primul care comentează