Mă trezeşte o senzaţie de frig. Dorm în trening, învelit în pătură. Aprind lumina. Mă uit la termometru. 16 grade Celsius şi 3 sferturi.Centrala e pusa la gradaţia unu şi jumătate. SUNT UN NABAB! AM CENTRALĂ! Desigur, am toată libertatea să o fixez pe o gradaţie mai mare. Să mă bucur de mai multă căldură. Dar nu îmi permit. Nu îmi permit veniturile. Deşi sunt un NABAB. Am SERVICIU.
Adică am bani PENTRU: curent, gaze, telefon fix, mobil, gunoi, apă, rată în bancă pentru maşină, mâncare, haine, încălţăminte, motorină, copii, şi mai rămâne să economisec tot anul din ei pentru un concediu la mare , şi pentru zugrăvirea casei. Adică am n motive să fiu nabab NABAB.
Aseară am închis televizorul. Sunt depresiv. Îmi face rău să văd oameni care nu au, poate, 16 grade Celsius şi trei sferturi, căldură în casă. Care nu au, poate, serviciu. Sau pensie. Sau bani pentru medicamente, sau medic.
Acum o lună, mi s-a înfundat o ureche. Insuportabil! Am plătit 100 de pâini la o policlinică privată, ca să îmi fie spălată, şi să aud din nou. Orice disconfort fizic, sau psihic, mă torturează. Nu ştiu cum rezistă alţii la autotortură.
Aş vrea să îi ajut pe acei oameni din stradă. Sau pe cei care nu pot să iasă în stradă. Bătrâneţea, neputinţa, neştiinţa, slăbiciunea, bolile, lipsurile, etc. Dar nu prea am cum.
Pun într-o plasă, în fiecare zi, ce pot să iau de prin casă. Azi am pus 4 gutui, o portocală, o cărticică de rugăciuni, o mână de fulgi dulci, un pateu, şi o pungă de pesmeţi.
Am dus-o la Biserică. Să o împarta Dumnezeu, să ajungă pentru toţi cei enumeraţi mai sus.
Mă gândesc la democraţie. La faptul că ea are o viaţă de câteva secunde, la fiecare patru ani. Secundele în care scrii numele celor dragi, pe care îi alegi, îi ştampilezi, şi pui plicul în urnă. Apoi, nemulţumitu-te, te lepezi de ei.
Mă gândesc că fiecare Preşedinte al României, ne-ar fi dat, dacă ar fi avut, TOTUL. Dar nu are de unde. Fiecare în parte,este şi un DICTATOR. Un DICTATOR AL RESURSELOR.
Îmi aduc aminte, în drum spre serviciu, de doamna V, Directoare de Centrală la Uzinele Electroputere. O tovarăşă, şi o doamnă, de o energie, şi inteligenţă, extraordinare. Am ajuns la dânsa cu o rugăminte: să ajung mai devreme din stagiatură, în cercetare. Am găsit-o agitată, şi în acelaşi timp, calmă. FĂCEA EFORTURI SĂ îşi păstreze calmul, şi raţiunea. Sunt chemată la Ceauşescu, îmi spune. E ca o fiară. Să facem TOTUL. SĂ FACEM PLANUL. Dar nu avem de unde. Nu avem materie primă. Nu ştiu cum am să mă descurc. Pentru cine să faca directorii, TOTUL, mă gândesc acum? Pentru OAMENI. Aceiaşi oameni cărora, 100 de lei pentru fiecare, în decembrie 1989, nu le-a fost fost de ajuns.
Deci, am dreptate să mă gândesc că fiecare Preşedinte al României, ne-ar fi dat, dacă ar fi avut, Totul. Fiecare director. Fiecare patron. Fiecare manager. Fiecare Dumnezeu. DAR N-AU AVUT, şi NU AU DE UNDE. NU EXISTĂ NICI PLANURI, NICI VIITOR, NU EXISTĂ MAI NIMIC, CÂND NU EXISTĂ RESURSE. UMANE.
Doar o plasă cu 4 gutui, o portocală, o cărticică de rugăciuni, o mână de fulgi dulci, un pateu, şi o pungă de pesmeţi, pentru toată ROMÂNIA, de dinăuntru, şi de dinafară. Atât, pe ziua de azi.
Mai există un amănunt.
În faţa Bisericii, era o piatră, cât un pumn. Am mai făcut o faptă bună. Am dat-o deoparte, să nu se împiedice cineva, de ea, şi să-şi spargă capul. Dar ştiu eu dacă a fost o faptă bună? Poate cineva, poate chiar cetăţeanul Dumnezeu, o lăsase intenţionat acolo. SĂ SE ÎMPIEDICE, TOTUŞI, cineva care trece. Şi să îşi facă o cruce. De botez, sau de cununie. Sau chiar să intre. Pentru că înăuntru, era o singură RESURSA, azi dimineaţă. O femeie. Mică cât un ţânţar. Care creştea, pe salariul ei de femeie de serviciu, o fată orfană.
Motiv pentru care îmi dau seama că România nu are numai o disperată nevoie de resurse materiale, pe care nu le are, dar este săracă, atât de săracă, în resurse spirituale, care sclipesc, ici, colo, ca un grăunte de aur, pe fundul unei albii care cere şi ea, atât de disperat, revărsare…
18 ianuarie 2011
Fii primul care comentează