La sfinţirea unui templu, la o mare sărbătoare,
Lumea a adus podoabe – ea, bătrână, slabă, oarbă,
Văduva Anastasia – şi-a făcut cu greu cărare,
Şi în curtea lui de aur, a adus un fir de iarbă –
Şi-i era aşa ruşine, că şi bruma ei de bine,
De pe-o pajişte vecină cu bordeiul ei, furase –
Să aducă – pentru boii, cei lăsaţi de fiecine
Lângă templu – mângâiere, pentru câte duc pe oase –
Pe frontonul de intrare în Biserică, tocmise
Împăratul, să îi scrie, al lui nume, un fruntaş –
Dar un Înger şterse toate cele-atât de scumpe zise,
Şi-a cioplit: „Anastasia a plătit acest lăcaş!”
Şi-au văzut, miraţi, minunea, Împăratul, şi curtenii,
Şi-au cătat-o pe bătrâna mult prea bună, şi prea oarbă –
Căci un Rai întreg, de aur, n-are preţul, prin milenii,
Cât o inimă, ce–n zdrenţe, îi aduce-un fir de iarbă…