Cum mi s-a stins un soare

O viaţă intreaga purtase voioasa

In Cartea cea Sfanta a muncii, o casa –

Gating, curatind, imbracand,  dezmierdand,

Copii, si nepoti, si straini – rand pe rand –

 

Si dupa o viata in care se dase

Cu suflet, cu carne, cu vorba si oase,

Si celor de maine, si celor de ieri,

Voia sa mai  dea, insa n-avea puteri –

 

Atunci o duceam – cu un gest minimal

Sa-si afle odihna – pe-un pat de spital –

Mai mica, mai stearsa, privind vinovata

Ca n-are putere,  dar  vrea sa mai poata –

 

Si-ar vrea sa nu fie povara deloc –

Sa nu mai ocupe pe lume un loc –

Sa nu ne tot strice, in fiece zi,

Cu inima ei, bucuria de-a  fi –

 

Apoi, externata, ofta  deseori,

Ca nu mai poti face prin casa, cand mori,

Curat, sau macar sa-i scutesti pe copii

De  lungul deranj de a fi, spre-a nu fi –

 

 

Asa a murit, fir de sange, pe buze,

Bunicii, cerea  pentru moartea ei, scuze –

“Ai grija de slujba –  sa nu-ntarzii, pui!”

Si-un soare se stinse. Din toti cati avui…

 

 

19 noiembrie 2012