I-am sărutat lui Mihai Brumă Uzeanu
mâna,
şi mi s-a strepezit limba
de frumuseţe.
Era luminos
Ca un apus de soare.
Doar mâna dreaptă
Era crestată
De când se făcuse
Frate de cruce
Cu lumea.
– am auzit că Mihai
are locul lângă Patrel, zic.
– nu, spune Maestrul Dellakeza,
ci dincoace.
Uite, acolo
Am locul eu.
– şi dincoace, eu,
spuse Rodica Prisăcaru.
– şi dincolo, noi!
Arată Iulia Cârstea.
O familie întreagă
De sânge de culoarea maro,
a scenei,
şi-a pregătit Raiul,
în Naţionalul ăsta…
cum o fi să memorezi roluri
de sute de pagini
până la optzeci de ani?
Că eu,
La cincizeci şi unu,
Dacă mă iei repede,
Nu îmi aduc aminte
Nici Puntea Măgarului…
Teorema lui Pitagora…
Lume puţină
La intrarea în Rai
A actorului Brumă Uzeanu Mihai.
Familie de actori.
Să tot joci.
Încercând
Să duci lumea
Cu vorba.
– Măi, fiţi buni!
– Măi, fiţi cuminţi!
– Măi, luaţi aminte!
– Măi, luaţi-o mai uşor!
Că, uite,
Intrăm în Rai,
şi ne scoatem şi acolo ochii,
După sunători!
Şi când mă gândesc
Că Lumea asta
Este plină de frumuseţe.
Nevăzută.
Neauzită.
Nesimţită.
Că de la asta plecasem.
I-am sărutat lui Mihai Brumă Uzeanu
Mâna
pe catafalc
şi mi s-a strepezit
Limba
De frumuseţe…
Fii primul care comentează